N-am cronometrat, dar cică din momentul în care psihologul Gramm află acest lucru şi pînă la finalul filmului curg exact 88 de minute. Foarte frumos! Adevărul e că filmul lui Jon Avnet merită văzut pentru Al Pacino şi, atît timp cît Pacino e pe ecran de la prima pînă la ultima secvenţă, şi noi vom sta lîngă el.
Altfel, nimic nou în acest thriller în care un psiholog e confruntat cu o serie de crime efectuate în acelaşi mod cu cele ale psihopatului aruncat de el în puşcărie. Scenariul pleacă în mai multe direcţii, nehotărît, pentru ca la final să se oprească la un vinovat spre care nu trimiteau prea multe piste. Păcat că scenaristul n-a dorit să urmeze ideea unui complot (feminin sau nu, psihologul fiind un mare womanizer) care ar fi avut ca scop ştergerea credibilităţii lui Gramm. Dar acesta e avantajul, cel puţin teoretic, al intrigii poliţiste, numai că nu toţi scenariştii se numesc Christopher McQuarrie şi nu toţi scriu The Usual Suspects / Suspecţi de serviciu. Filmul 88 Minutes / 88 de minute se consumă pe măsură ce e văzut, instantaneu. E un fel de hamburger, identic cu alte 20 sau 50 pe care le-am consumat în ultimii 5 ani.
Politica, mititica
Un alt film în premieră este Mon colonel / Colonelul, care are meritul de a se număra printre primele filme realizate în Hexagon (dacă nu primul) care denunţă atrocităţile comise de francezi în Algeria (acţiunea din premiatul Indigènes are loc în al doilea război mondial). Încărcătura politică e un lest de 500 de kilograme la care filmul nu renunţă nici o clipă. Poate şi de aceea povestea inspirată de romanul omonim al lui Francis Zamponi nu reuşeşte să-şi ia zborul, poticnindu-se după o oră.
Scenariul a fost scris de Costa-Gavras şi Jean-Claude Grumberg, iar Costa-Gavras s-a şi numărat printre producători, alături de fraţii Dardenne. O carte de vizită mai mult decît onorabilă. Scenariul e prea stufos şi îmbîcsit, deşi ideile sînt relativ puţine. Franţa, zilele noastre. Un colonel care luptase în Algeria e asasinat. Poliţia deschide o anchetă, iar în paralel la Ministerul Apărării încep să sosească fragmente din jurnalul unui anume Rossi. Din momentul în care locotenentul Galois (Cecile de France) începe să citească, încep şi flashback-urile (în alb-negru, pentru autenticitate şi imediateţe).
Algeria, 1957. Absolventul de drept Guy Rossi alege să plece în Algeria după un eşec amoros. La Saint Arnaud îl cunoaşte pe colonelul Duplan, care pacifică zona folosind toate metodele, inclusiv pe cele neortodoxe. Legea îi permite. Filmul e important deoarece denunţă faptul că puterea politică de la Paris s-a spălat pe mîini pasînd armatei sarcina de a face curăţenie, dar din felul în care stufoşenia scenariului se pupă cu viziunea regizorală extrem de bătrîncioasă (în ciuda preferinţei pentru alb-negru în secvenţele de epocă), e mare mirare dacă spectatorul nu începe să se uite la ceas după o jumătate de oră. Printre singurele cîştiguri ale filmului - dincolo de cele ce ţin de politică, recte recunoaşterea tardivă, oricum neoficială, a unor greşeli politice - este Olivier Gourmet în rolul colonelului. Actorul a venit probabil pe filiera fraţilor Dardenne, dar face un cu totul alt rol decît cel din Le Fils, care i-a adus premiul de interpretare la Cannes.
Mon colonel / Colonelul are o rigiditate structurală pe care Gourmet o exprimă prin toţi porii. Parcă-i vine din vene. Filmul a avut cronici amestecate la el acasă, cei mai răi fiind criticii de la Les Inrokuptibles, care au spus că seamănă cu filmele de televiziune ale anilor '70, povestite greoi, prost filmate şi prost jucate.
Colonelul / Mon colonel, 2006, regia Laurent Herbiet, cu: Olivier Gourmet, Robinson Stevenin, Cecile de France
88 de minute/ 88 Minutes, 2006, regia Jon Avnet, cu: Al Pacino, Leelee Sobieski, Deborah-Kara Unger