Ce am putea pierde uitînd? - Coeurs

Am intrat la film cu îndoială. Mie mi-e teamă de majoritatea autorilor din hexagon şi mi-e groază de filmele franceze în general, fiindcă portă numeroase preţiozităţi în interior, de multe ori prezentate într-un mod bătrînicios, într-un stil pilduitor şi înţelept, care mie îmi provoacă vertij; uneori, poveştile franceze devin un fel de călău care-mi vîră pe gît cupe întregi de teatralitate, adică înşiruiri de scene în care atitudinile şi vorbele sînt exagerate pentru a sublinia mai bine o idee... doar că ideea respectivă era deja clară pe ecran, tocmai menţinerea gestului exagerat dînd un aspect artificial întregului construct.

Ca şi cînd nu ar fi fost suficiente ideile mele preconcepute - film francez, realizator octogenar - la intrarea în cinema mă mai izbeşte ceva: afişul filmului. Feţe zîmbitoare, o mare inimă desenată în zăpadă, oameni maturi şi vîrstnici laolaltă: pentru a fi o veritabilă poză din revistele Treziţi-vă! lipseau doar animalele şi verdele ăla pe care îl găseşti numai pe traseul Turului Franţei. Apoi mai era "promisiunea" frigului din sală! Totuşi, de ce am intrat? Pentru că a fost odată L'année dernière à Marienbad. La final, doar frigul din sală i l-aş reproşa filmului, faptul că l-a întreţinut prin nesfîrşita ninsoare căzînd asupra Parisului:)

În Coeurs locul îngerilor Damiel şi Cassiel veniţi în Berlinul lui Wenders a fost luat de un aparat de filmat. Coboară din văzduh la începutul poveştii, preia gîndurile personajelor, le înfăţişează, iar cînd istoriile îşi epuizează sensurile momentane, camera de filmat le părăseşte intimitatea, pentru a se re-înălţa. Ce rămîne în urma acestei excursii? O concluzie pe care o abandonasem undeva în Donie Darko, unde personajul principal spunea că e absurdă căutarea lui Dumnezeu dacă orice om moare singur. Filmul nu ne trimite în căutarea divinităţii, chiar dacă Charlotte derulează habotnic precepte religioase, în timp ce Thiery derulează casetele ei video căutîndu-i nurii, ci ne aruncă într-o mare de singurătate. Singurătatea fiecărui personaj.

Una din întîmplările care peste ani mi-a rămas dragă am întîlnit-o în Al di là delle nuvole, un film regizat de Michelangelo Antonioni şi Wim Wenders. Un personaj spunea o poveste unde era vorba despre o expediţie pe care nişte cercetători americani o făceau prin înălţimile Peru-ului în căutarea urmelor unei civilizaţii de mult dispărută. Află cîteva semne ale ei şi se întorc în State după bani şi echipamente. Revin în munţii din Peru şi angajează localnici pentru a săpa viitoarele şantiere arheologice. Pornesc la drum grăbiţi, mînaţi puternic de imaginea importantelor descoperiri ce-i aşteptau. După cîteva zile de mers, cercetatorii americani s-au trezit că localnicii campaseră şi nici în ruptul capului nu aveau de gînd să se mai urnească. I-au ameninţat, batjocorit, le-au promis mai mulţi bani... nimic nu dădea roade. Au trecut zile. Într-o dimineaţă, cercetătorii s-au trezit la uşa cortului lor cu unul dintre localnici. Le spunea că sînt gata de drum. "Cum?", se mirau americanii, de ce tocmai atunci şi de ce a durat atît. "Am plecat grăbiţi", răspundea localnicul, "am parcurs în scurtă vreme o mare bucată de drum şi ne-am uitat sufletele undeva în urmă! Le-am aşteptat să ne ajungă."

E atmosfera din filmul lui Resnais, ceva a fost uitat, Inimile poate. Şi rămîne o mare singurătate. Fiece personaj doreşte-a se pierde în altcineva, însă prezentu-l întoarce necontenit spre sine şi-l ţine mereu doar cu sine. Ce face fiecare cînd nu mai e nimic de făcut? Agaţă prin anunţuri matrimoniale, înghite sticle de votcă, arde iubirea şi curiozitatea tinereţii exprimată-n scrisori, se-nchide între coperţile Bibliei, veghează la capul părintelui bolnav... şi nu iese nimic.

Nimic altceva decît un film bun, în care se vede că vinul nobil îmbătrîneşte elegant, păstrîndu-şi jovialitatea. Chiar dacă în film abundă subiectele grave, tonul este cald şi surîsul pe buze. La final nicio sentinţă, fără alunecări, Resnais respectă povestea din Nunta Zamfirei, unde bătrînii se urnesc mai greu, dar apoi jocul văzut e o încîntare.

Poate că în curînd voi spune că mi-e dor de un film fraţuzesc, dar mi-e teamă că prietenii mei nu vor mai da doi bani pe tot ceea ce spun şi scriu. Căci obişnuiam să le arăt cît de teatrale îs producţiile recente ale autorilor francezi...