Tragedia incomunicabilităţii - Coeurs

Adeseori bătrâneţea şi apropierea sfârşitului ineluctabil îi face pe oameni mai morocănoşi, mai arţăgoşi, mai pesimişti. Nu este şi cazul lui Alain Resnais, care la tinereţe cânta tragedia incomunicabilităţii, a despărţirii şi a uitării şi care acum, când este octogenar, a devenit mult mai ghiduş, mai solar, e gata să râdă chiar şi de aceeaşi incomunicabilitate, despărţire sau uitare şi să realizeze tot felul de seducătoare glumiţe cinematografice ca On connaît la chanson sau Pas sur la bouche.

Abordând un ton când jucăuş când melancolic, Coeurs seamănă mai degrabă cu Smoking - No Smoking, ceea ce nici nu e de mirare, deoarece ambele filme sunt adaptări cinematografice după piesele britanicului Alan Ayckbourn. Aşa cum făcuse în urmă cu 13 ani, Resnais adoptă şi de data asta un stil declarat teatral susţinut prin mimicile exagerate ale actorilor (vezi rânjetul lui André Dussolier sau privirile pioase ale Sabinei Azema), prin gesturile lor grandilocvente, prin decorurile de platou cărora le lipseşte tavanul sau cel de-al patrulea perete pentru ca aparatul de filmat să se mişte în voie.

Subiectul e construit pe principiul coincidenţelor în lanţ - o femeie se adresează unui agent imobiliar pentru a găsi un apartament în care să se mute împreună cu iubitul ei, un beţiv fără ocupaţie; acesta îşi bea minţile într-un restaurant al cărui barman îşi lasă seara tatăl imobilizat în pat în grija colegei de serviciu a agentului imobiliar; iar sora acestuia din urmă găseşte prin mica publicitate un potenţial iubit, nimeni altul decât beţivul fără ocupaţie. Şase personaje în căutarea unor soluţii de viaţă ale căror trasee se intersectează ca într-un soap TV, cu aceeaşi previzibilitate şi la fel de tras de păr.