Inimi în zăpadă - Coeurs

Coeurs (Inimi) - cel mai recent film al veteranului Alain Resnais (autorul clasicelor Hiroshima mon amour şi Anul trecut la Marienbad) - este ecranizarea unei piese a dramaturgului britanic Alan Ayckbourn, pentru care Resnais pare să fi făcut o pasiune de cînd a regizat (acum mai bine de zece ani) "duplexul" Smoching / No Smoking: două filme puse cap la cap, însumînd aproape şapte ore, cu doar doi actori (Sabine Azema şi Pierre Arditi) care interpretează de cinci ori mai multe roluri!...

Azema şi Arditi nu puteau să lipsească nici din această nouă "călătorie de plăcere" a bătrînului cineast octogenar în minunata lume a filmului, pe care o întreprinde cu parcă şi mai multă bucurie decît la început (Resnais şi-a început cariera ca realizator de documentare, unul dintre ele - Noapte şi ceaţă, despre lagărele naziste - fiind o capodoperă a genului). Nu puteau să lipsească pentru că Resnais este - ca şi Bergman, Fellini sau Woody Allen - un cineast fidel micii sale "familii" de actori / operatori etc., cu care face film după film. Acesta (care în engleză se cheamă Private Fears in Public Places) a fost prezentat la Festivalul de la Veneţia de anul trecut, unde a primit Premiul de regie din partea unui juriu condus de Catherine Deneuve (care n-a jucat niciodată într-un film de Resnais!).

Văzînd filmul, unii ar putea întreba de ce a fost distinsă regia acestui film, în timp ce alţii - mai generoşi - s-ar întreba de ce numai regia... Adevărul e că, în ciuda desenului de pe afiş, nu e un film uşor, chit că maestrul Resnais, după vîrsta de şaizeci de ani, a-nceput să se joace cu voioşie - aproape ca un copil - cu teatrul-în-film, luînd genurile cele mai "uşurele" (vodevilul, melodrama...) şi făcînd din asta Cinema. Afişul franţuzesc arată nişte inimi în zăpadă, ca-ntr-o reclamă la Saint Valentine's Day. E un cîrlig cu clenci: este vorba - într-adevăr - despre Dragoste, dar "sfîntul" s-a transformat în copilul acela cu arcul care trage săgeţi fără să mai nimerească ţintele - adică inimile... Iar asta pentru că oamenii lui Resnais (în film sînt trei cupluri, din care doi fraţi) trăiesc în ceea ce a devenit un loc comun să se numească Incomunicare: o "ţară" de gheaţă, pe care nici măcar căldura inimilor nu o topeşte.

Şi totuşi... fiecare se străduieşte. Fiecare caută acea inimă-turtă dulce-sobă de teracotă, cu naivitatea unor copii jucînd jocuri de adulţi. Unii sînt în contratimp: ajung la întîlnire cînd jumătatea de inimă tocmai a ieşit pe uşă. Alţii sînt prea ocupaţi şi preocupaţi ca totul să fie perfect - precum la serviciu, aşa şi în cămin - încît trec pe lîngă dragoste legaţi la ochi. Iar unii se despart, pur şi simplu. Resnais spunea că această problemă de comunicare este o chestiune de unde şi interferenţe - ca la radio: se comunică atît de abundent încît toate canelele sînt ocupate, nu te mai poţi face auzit. În plus, ne-am obişnuit atît de mult să comunicăm - să comunicăm compulsiv şi aproape religios, ca adepţii frenetici ai unei noi secte - încît nu mai suportăm nicio scădere în intensitate a acestui flux: o zi fără Comunicare devine o tragedie! Resnais construieşte fără efort, cu fineţe şi eleganţă, acest carusel al inimilor, reuşind un film frumos şi fluid (sau mai degrabă pufos) despre oameni care se-ntîlnesc sau nu, căci coincidenţele - numele tragediei în epoca Internetului - pîndesc după colţ. Este un film tragicomic, dulce-amar, delicat şi feroce, britanic şi foarte franţuzesc. Un film în care ninge nonstop, iar oamenii-şi găsesc adăpostul în case, acolo unde-ar trebui să fie cald şi bine - la fel ca în basme...

În mod cert, nu e un film pentru toate gusturile. Dar cei care i-au mai văzut pe Azema, Arditi, Andre Dussolier, Lambert Wilson, Calude Rich (aici, doar o voce!), Laura Morante, Isabelle Carre şi - mai ales - au auzit de Alain Resnais, nu vor rata întîlnirea.