Filmele "pure entertainment," gen Spiderman 1, 2, 3 / Lupu' după ei!, sau Scary Movie tot de-atâta ori, pân-la cât ştiu să numere autorii, au măcar o minimă virtute: sunt oneste. Atâta îi duce mintea, atâta vor, atâta fac. Dar când se-apucă unii să adâncească problema, deşi au cam fix acelaşi I.Q. şi nivel de informare (să nu zicem vorbe mari - "cultură"), ca alde Ace Ventura, (filmu' lu' peşte), sau Dumb and Dumber, (filmu' şi realizatoru' - tot ai lu' peşte), devine chiar enervant. Printre cele mai recente fasoane d-astea sfertodocte s-au numărat, evident, capul de serie (C) Da Vinci Code, fals-controversatul 300, cabotinul The Fountain, încâlcitul The Prestige - şi, mai nou, pomposul Number 23.
Fără a pune acum problema a ce-i real, ce-i mit şi ce-i superstiţie în numerologie, se cuvine totuşi să amintim că, fie justificată, fie paranoică, fie doar folclorică, această disciplină de studiu are rigorile ei. Chiar şi dacă vrei s-o demontezi, pe principiul materialist-dialectic şi istoric că "vezi numai ce vrei să vezi", tot se impune s-o studiezi măcar până la un nivel - ca să ştii ce ataci. Altfel, ajungi în situaţia acelor politruci proletcultişti care înjurau Biblia când ei nu ştiau nici măcar să se semneze, dar-mi-te să mai şi citească "Scânteia"!
Aici se situează şi nivelul acestui Number 23 - pe ambele planuri fundamentale ale subiectului: numerologia şi psihiatria. Scenaristul Fernley Phillips a auzit de la cineva că în lume s-a răspândit un mit misticoid despre numărul cu pricina, a dat un Google, s-a crucit de ce-a văzut şi ce şi-a zis: "Hai scrim un scenar!" Şi l-a scris. Scurt pe 2 (...3)! Tot ce se întâmplă în poveste apropo de acest număr, e că diverşii obsedaţi de el (adică protagonistul şi alţi câţiva care se molipsesc) găsesc peste tot fie 23, fie 32 - ba direct, ba calculând; ba cu cifre, ba cu litere; ba pe faţă, ba pe dos. Altfel, chestii privind esenţele numerelor, personalităţile lor, trimiteri mitologice, semnificaţii filosofice şi alte ezoterisme - Phillips n-a auzit de ele. Probabil dacă-l trăgea cineva de mânecă să-i spună, ar fi răspuns: "Eh, prostii! Eu fac un film serios aicea - mă laşi?"
Cu psihiatria, tot aşa. Două clişee în copilăria lui Walter Sparrow (Jim Carrey, încercând zadarnic să repete performanţa unui rol "serios" ca-n The Truman Show), cu o vecină spintecată şi un tată autoîmpuşcat, şi trauma-i gata. Până şi thriller-urile de duzină de-acum douăzeci-treizeci de ani, cu ucigaşi în serie, gen The New York Ripper sau Ten Minutes to Midnight, erau mai de Doamne-ajută în materie de mansarde dereglate. Aici, puştiul se şochează când era mic, înnebuneşte (nu ştim cum, când şi de ce) când s-a făcut mare (elipsa dintre vârste e totală, adică nici măcar nu contează cum a evoluat personalitatea lui), comite o crimă, asta-l înnebuneşte aşa de rău încât uită ce-a făcut, intră-n balamuc, iese din balamuc sănătos tun (haida de - psihologie de almanahe!), lăsând în urmă un doctor care s-a bolnăvit de la el (huooo!!! vechiul clişeu al psihiatrilor care-nnebunesc de-atâţia nebuni), îşi face o familie fericită şi o carieră frumoasă, de hingher - nu râdeţi, că-i de plâns! E hingher numai şi numai ca să aibă treabă cu un câine mistic care-l muşcă de antebraţ, astfel punând în mişcare infernalul mecanism - săracu' Cocteau! În rest, hingheria lui nu mai are nici o treabă. Câinele mistic, însă, da, tot apare, şi iar apare, pe post ba de Nemesis, ba de Arhanghelul Mihail, ba de stafia din La răscruce de vânturi - sau poate o fi fost Hamlet. Merită să subliniem că, una peste alta, întreaga poveste este eminamente realistă, nimic fantastic, nimic ocult (doar psihoză - apropo, şi Hitchcock se răsuceşte-n mormânt!), aşa că toată treaba cu câinele se potriveşte exact pe-alăturea cu drumul. Şi nu e singura. La fel de deus ex machina e şi faza cu cartea, şi cea cu camera de hotel, şi cea cu căsuţa poştală a medicului nebun, şi muuulte-multe altele. Pentru un film realist, e incredibil de mistic. Pentru un film mistic, e imposibil de incult. Pentru inculţi, e neverosimil de fanfaron.
Dincolo de faptul că subiectul în sine e nu numai tras de păr, ci şi prost construit, scenariul propriu-zis îl narează labirintic şi tulbure, sfidând cele mai elementare reguli structurale, lăsând în aer nenumărate piste sau îngrămădind detalii şocant-inutile (consultaţia psihologică de la serviciu, zugrăveala roşie din living, sustragerea oaselor din groapă, etc.) şi, până la coadă, cufundându-ne în ceaţă definitiv. Se screme atât de tare să fie "dramatic", cu secvenţe finalizate prin câte-un retez "incitant", elipse şi sărituri, alternanţe între realitate şi ficţiunea din carte, sau dintre prezent şi trecut, încât cam de pe la jumătate începe să descindă într-o anestezie iremediabilă, iar puzderia de aşa-zise lovituri de teatru din final alternează cu căscăturile. Mai simplu spus, de-atâtea beregăţi tăiate, te ia cu somn.
Drept pentru care, geaba se strofoacă Joel Schumacher şi Matthew Libatique să facă cinema din tot acest haloimăs. Schumi (Joel, nu Ovidiu) e un bun profesionist al regiei, care oscilează între filme corecte (8 mm, Phone Booth ori ecranizările după Grisham), drăguţe, (The Phanthom at the Opera, BatmanForever), sau inepte (Batman & Robin). Cu acest Number 23, din nefericire, e tras de scenariu în zona ineptului - şi e păcat, pentru că regia i-a mers destul de bine. Secvenţele sunt construite echilibrat şi rotund, ritmul narativ se ţine onorabil, recuperând atât cât se poate din tărăgănările dramaturgice, incoerenţele povestirii sunt netezite prin racorduri şi treceri inspirate şi adesea dramatice. Spaţiile au personalitate, mai ales în decorul imaginar al cărţii. Poate că secvenţa cea mai bună a acelei zone - şi a întregului film - e seria de "zboruri" succesive din loc în loc şi din moment în moment care lansează lectura. Dă frumos şi beregata tăiată doar în oglindă. Cimitirele nu-s rău filmate nici ele, atât în real cât şi în imaginar, conotând prezenţa morţii în existenţa personajelor - deşi mult mai mult mi-au plăcut cele câteva pietre funerare peste care trece razant camera, în "carte", decât ostentativ-melodramaticul cimitir din realitate, cu cenotaful Laurei Tollins (Rhona Mitra). Din păcate, probabil simţind pe ce nisipuri mişcătoare calcă, Schumacher supralicitează adesea cu acele mişcări de cameră neverosimil de bruşte care au devenit deja, uluitor de repede, poncife (vezi şi 300, sau Next), de obicei însoţite şi de câte un "whoofff!" pe banda sonoră, ca să ne anunţe că ceva e naşpa. Cam forţează mâna şi în materie de inscripţii prezente peste tot pe unde se poate scrie câte ceva (pe pereţi, pe ziduri, pe garduri, pe antebraţ, pe piele în general) - îngrămădite până la saturaţie. Noroc că ştie să filmeze senzual cam tot ce-i apare în dreptul camerei: personaje, obiecte, decoruri. Toate au o anume materialitate palpabilă şi neliniştitoare, în special suporturile scriiturilor, cu hârtia (ca materie a cărţii, şi ca frecvent fundal al petelor de sânge), la loc de cinste. Îl ajută în acest sens şi Matthew Libatique, un excelent artist al imaginii, după cum au dovedit-o cele două colaborări ale sale cu Aronoffsky (Requiem For a Dream şi The Fountain) - autor aici al unei concepţii plastice complexe şi extrem de expresive, reuşind să îmbine insidios şi pervers, la fel ca în povestire, realul şi imaginarul. Se reţine în special voluptatea lui Libatique de a "picta cu lumina", într-un exerciţiu amintind mai mult de impresionismul plastic decât cel cinematografic, ca şi contrastantele elemente expresioniste care survin rar, economic şi percutant, spre a puncta cu accente dramatice starea de angoasă a întregului film.
Aşa cum spuneam, Jim Carrey îşi ratează cu brio noua tentativă de a construi un rol de conţinut. Nu e rău, nu face greşeli - pur şi simplu, nu face mare lucru. În ambele variante (Sparrow şi Fingerling) e credibil şi atât - poate o idee mai mult în cea de-a doua, detectivul fictiv, pentru că e mai tăcut şi mai sumbru. Dimpotrivă, Virginia Madsen se pierde total în Fabrizia, femeia imaginară (apropo - gafă de proporţii! Sparrow a scris romanul înainte de a o fi întâlnit pe Agatha, aşa că nu exista nici un motiv ca ambele personaje să fie interpretate de aceeaşi actriţă), în schimb, de Agatha se achită onorabil - şi parcă puţin sastisită că trebuie să ducă până la capăt un rol atât de anost. Logan Lerman îl compune fără har pe Robin Sparrow, un adolescent nesărat de vârstă incertă (apropo, mă întreb dacă există vreun cod ascuns şi în bipăsărescul nume al personajului: Prihor Vrabie).
Partea cea mai tristă e că, după ce ieşi din sală, nici gând să te uiţi speriat după numere 23 peste tot prin jur. E drept că, dacă eşti cu cineva, le tot vrei, vreo cinci minute - da' nu din paranoia, ci strict la mişto.
10 mai, 2007,
Bucureşti, România