Între kitschul simpatic şi pop din St. Elmo's Fire şi The Lost Boys şi cel grotesc/penibil din The Phantom of the Opera, între umorul infantil dar fantezist din Flatliners şi cel forţat şi debordînd de morale ieftine din Flawless, între thrillerul dur şi bine condus (Falling Down, Phone Booth) şi cel formatat (The Client) ori de-a dreptul fascistoid (8MM), între istorie viscerală (Tigerland) şi politic/clişeistică (Veronica Guerin)... E greu să ştii exact ce să aştepţi de la un nou film de Joel Schumacher. Batman Forever sau Batman and Robin? Acest Număr 23 promitea. O dată prin misterul care înconjura povestea omului (Jim Carrey) bîntuit de asemănarea unei cărţi ciudate despre influenţa nefast/omniscientă a acestui număr cu propria lui viaţă. Apoi, prin distribuţia în frunte cu Jim Carrey (de la care, iarăşi, nu prea ştii niciodată la ce să te aştepţi).
Ce-a ieşit e, dincolo de un generic fascinant în care pete de sînge se lăţesc hipnotic pe pagini acoperite de înscrisuri din care îţi sare în ochi obsedantul număr şi de imaginea lugubră a lui Matthew Libatique, un thriller poliţist tembel, banal, previzibil şi mult prea videoclipat. Carrey se străduieşte să redea convingător inevitabila cădere în psihoză a obişnuitului erou pe care-l încarnează, Virginia Madsen e corectă dar ştearsă pe post de soţie iubitoare (care, devine rapid evident, ştie mai multe decît spune despre cartea blestemată şi traumele soţului), iar povestea curge într-un ritm alert, dar fără vreo surpriză sau bravură regizorală. De fapt, acesta e unul din păcatele mai vechi ale lui Schumacher - viteza exacerbată a montajului menită să acopere găurile, trişurile pseudo-psihologice şi scurtăturile facile ale scenariului. Trist... Poate data viitoare - pe hîrtie, măcar, Town Creek sună bine. Pe de altă parte, acelaşi lucru se putea spune şi despre The Number 23.