Puţină artimetică - The Number 23

Ultimul număr pus în scenă de Joel Schumacher oferă un amalgam de senzaţii paranoice, coincidenţe, semne ale "destinului", combinate cu obsesia pentru ocult, fascinaţia pentru un număr anume / oarecare - toate ingrediente ale unui thriller extrem de chinuit şi confuz, care nu reuşeşte să provoace nimic altceva decât o neîntreruptă plictiseală. Numărul e 23 pentru că în el se ascund multe sensuri şi semnificaţii nevăzute. Bunăoară, 2+3=5. Pardon, 2:3 înseamnă, nici mai mult nici mai puţin, Diavolul (se poate verifica uşor!). De fapt, pentru "adevărurile" absconse scoase la iveală pe parcursul filmului, orice alt număr se putea preta la asemenea jonglerii lipsite de sens. Jim Carrey, care insistă să se recicleze în roluri "serioase", este, rând pe rând, om de familie (de profesie hingher), personaj fragil bântuit de amintirile sporadic-traumatizante ale unei copilării nefericite (Walter Sparrow), detectiv seducător (adică Fingerling), victimă paranoică a unor obsesii prefabricate, criminal cu memorie scurtă, dar şi scriitorul poveştii pe care (ne-)o citeşte. Walter / Fingerling e un individ ce pare că suferă de personalitate multiplă, cu toate aceste roluri cu care se plimbă pe diferite planuri (i)reale, după motivaţii care se sustrag oricărei coerenţe.

Şi Darren Aronofsky s-a jucat cu această fascinaţie pentru numărul ultim, care încapsulează în el întreg sensul lucrurilor, însă Pi era, totuşi, scutit de divagaţiile de prost gust şi firele epice trase de păr cu care avem de-a face aici. Joel Schumacher e mult mai ambiţios: preocupat nu doar de semnificaţia numărului cu pricina, trânteşte în acelaşi film cât mai multe secvenţe detectivistice: cine e protagonistul cărţii pe care se străduieşte s-o citească Jim Carrey, cine e autorul ei, cine e victima, şi, în fine, desigur, cine e criminalul... Filmul seamănă, dacă nu cu un thriller, măcar cu un ghem confuz în care prima dată se adaugă cât mai multe fire, potrivite şi nu prea, cu care să se joace Jim şi care la final să fie lăsate subit deoparte, pentru un twist cu o morală mai înălţătoare: Jim e un om bun!

Pe acelaşi calapod, una din reclamele filmului (în Italia) dezvolta nenumăratele posibilităţi aritmetice: de exemplu, Kurt Cobain s-a născut în 1967, adică 1+9+6+7, adică 23, şi a murit în 1+9+9+4, adică 23. Sucite şi învârtite, şi datele atacului de la 11 septembrie ajung tot la 23. Mai mult misterioase decât relevante, toate aceste operaţii se pot aplica, în acelaşi mod facil / gratuit, inclusiv duratei acestui filmul inutil: 23 de minute ar fi fost mai mult decât suficiente. Sau, eventual, chiar 2:3.