Iulia Popovici: Discuţia noastră pleacă de la faptul că avem păreri diferite despre un spectacol, avem puncte de vedere foarte distincte despre felul în care este acesta construit şi asupra mizei sale. Ne referim la spectacolul Judecata de Barry Collins, în regia lui Alexander Hausvater de la Teatrul German de Stat din Timişoara.
Eugenia Anca Rotescu: Într-adevăr, avem păreri diferite, dar, mai înainte, îţi propun să contextualizăm puţin. Este o premieră a acestei stagiuni care se înscrie într-un program foarte coerent al teatrului, program în care dramaturgia nouă, autohtonă şi străină, se află printre preocupările constante. La fel ca şi politica de a invita regizori cu un profil mai aparte să lucreze cu trupa teatrului, între care şi Alexander Hausvater...
I.P.: ...despre care trebuie spus că a mai lucrat acolo un spectacol, însă pe un text clasic, Regele Cymbeline de Shakespeare. Acestea fiind zise să revenim la Judecata. Povestea pe care o relatează Barry Collins se bazează pe un fapt real din al Doilea Război Mondial, cînd şapte ofiţeri sovietici sînt luaţi prizonieri de armata germană. Sînt dezbrăcaţi, închişi într-o mănăstire, fără apă şi hrană, într-o încăpere cu o singură fereastră, cu zăbrele, undeva la înălţime, şi cu o uşă de fier bine închisă. Sînt părăsiţi acolo cînd armata germană se retrage. Mănăstirea e ocupată, şaizeci de zile mai tîrziu, de armata sovietică care găseşte doi supravieţuitori, care reuşiseră să trăiască mîncîndu-şi colegii de carceră. Cei doi au fost eliberaţi de armata sovietică şi omorîţi ulterior. Barry Collins pleacă de la ideea că unul dintre cei doi ofiţeri nu-şi pierduse minţile şi ştia perfect ce şi de ce făcuse.
E.A.R.: Ceea ce este comun tuturor spectacolelor lui Hausvater este, fără îndoială, montarea fastuoasă. Cred că marca sa regizorală constă tocmai în această dezvoltare pînă la fast a unor componente ale spectacolului precum regia, muzica - nu de puţine ori, live şi tare -, lumini puternice. Dincolo de toate acestea, se află actorii care încearcă, uneori cu succes, alteori cu mai puţin succes, să aducă şi textul, şi mesajul unei piese pe scenă. Într-un fel, aşa se întîmplă şi acum.
I.P.: Spre deosebire de alte spectacole ale lui Hausvater, se poate spune că Judecata e o montare destul de statică, în care nu se insistă pe eclectism şi nici pe actualizare, ca în Athénée Palace Hotel de la Naţionalul timişorean sau Trubadurul de la Operă, de pildă. Ce aduce aici, în schimb, este o localizare foarte precisă.
E.A.R.: În fapt, în text sînt exact precizate data, locul, contextul. Nu e mai puţin adevărat că dintr-o monodramă Hausvater face un spectacol cu cinci actori, despre care nu se poate spune că nu acoperă spaţii largi, în condiţiile unor săli nu foarte mari, totuşi. Iar decorul, se întinde, la propriu, pe întreg spaţiul sălii, plus ceva din foaier. Iar dacă nu eşti la curent cu faptul că e o monodramă, e destul de greu să-ţi dai seama, cele cîteva replici şi didascalii sînt bine repartizate, totul e cu rost în ceea ce se întîmplă acolo.
Dincolo de asta, însă nu pot să mă împiedic să mă întreb dacă era sau nu necesar să facă acest lucru, dacă drama, spusă de un singur om, n-ar fi cîştigat în tragism, în profunzime, dacă problemele pe care le ridică n-ar fi fost mai acut puse. Este o chestiune asupra căreia cred că merită să discutăm.
I.P.: Mi se pare, totuşi, că forţează puţin cu parafernalia de mărci sovietice. Cred, pe de altă parte, că personajele pe care le aduce în scenă - personaje mute, mai ales - au un rol funcţional. Şi îmi pare rău să o spun, pentru că nu e nimic condescendent la adresa actorilor, rolul lor ţine de domeniul recuzitei. Avea nevoie de prezenţa în scenă a celui de-al doilea supravieţuitor, maiorul Rubin, pentru a aduce permanent în faţa spectatorilor imaginea celui pe care - cu ghilimele de rigoare - "exerciţiul de canibalism" îl marchează psihic şi îl dezumanizează. E un contrast pe care îl doreşte în scenă, un contrast cu luciditatea extremă a căpitanului Vukhov.
E.A.R.: Ceea ce n-aş zice că nu-i reuşeşte, dar textul spune foarte multe despre felul în care maiorul a traversat această experienţă la limita umanului, sau dincolo de ea, astfel încît a-l aduce în scenă poate, într-adevăr, să fie un fel de şantaj sentimental.
I.P.: Da, pentru că povestea maiorului, cea pe care o spune Vukhov, este cea a luptătorului. Povestea lui despre Rubin se opreşte totuşi în momentul în care acesta abandonează lupta supravieţuirii. După părerea mea, prezenţa maiorului pe scenă ţine de aceeaşi categorie imagistică funcţională, la fel ca şi portretele celorlalţi ofiţeri, pe care Vukhov ni le arată în mai multe rînduri.
E.A.R.: Continui să cred că textul lui Barry Collins e foarte puternic şi că dincolo de amploarea acestei montări şi de "artificiile" lui Hausvater, spectacolul te duce la aceleaşi probleme şi întrebări pe care le ridică şi textul. Nu poţi să nu te întrebi ce se întîmplă cu noi ca indivizi ai speciei umane atunci cînd ieşim din normalitatea cotidianului şi intrăm în extraordinar, atunci cînd viaţa ne e pusă în pericol şi singura şansă de a supravieţui e să ne mîncăm aproapele. Spiritul de supravieţuire poate să justifice canibalismul? Este canibalismul o soluţie în situaţii care ies cu totul din normă?
I.P.: Mie mi se pare că avea nevoie de etalarea acestei pleiade de personaje mute, avea nevoie de imagistica spaţiului (vezi portretul lui Stalin), de decorul de baracă de război înzestrată din plin cu însemnele socialismului sovietic, de ambientul sonor, imnul Sovietelor, de la începutul spectacolului, de etalarea resturilor umane tocmai pentru a conduce spectatorul către manipularea pe care a intenţionat-o de la bun început. Avea nevoie să construiască un şir întreg de argumente, o parte dintre ele, vizuale, pentru a duce spectatorul spre concluzia că soluţia canibalismului este permisă pentru a supravieţui.
Noi două am văzut reprezentaţii diferite, tu la Bucureşti, eu la Gheorgheni, şi de fiecare dată, publicul, pus în situaţia de a vota, a votat achitarea lui Vukhov. Dar pot să spun că la Gheorgheni o mare parte din public a refuzat să voteze.
E.A.R.: La fel s-a întîmplat şi la Bucureşti. Cea mai mare parte din public a refuzat votul şi asta mă face să cred că nu despre manipulare e vorba, ci despre un examen de conştiinţă la care ne supune spectacolul lui Hausvater. A nu alege, a nu-ţi exercita vreun drept asupra vieţii umane, chiar într-o astfel de conjunctură, îmi pare că este ceea ce rămîne.
I.P.: Sau ar putea fi o ratare a intenţiei spectacolului. Totuşi, nu ţi se pare că a da publicului drept de viaţă şi de moarte asupra lui Vukhov e un gest care îl repetă pe cel al lui Vukhov însuşi?
E.A.R.: Sigur e că pune publicul la grea încercare, întrucît momentul votului urmează după ce, timp de o oră şi jumătate, a fost sub imperiul unor sentimente puternice, care te-ar face să solidarizezi cu eroul şi care pot fi, toate, de natură să te îndepărteze de adevărata problemă: pornind de la refacerea atmosferei staliniste, care te îndeamnă să fii apriori împotriva celor care-l judecă, doar pentru că sînt bolşevici, pînă la faptul că ai motive serioase să simpatizezi cu personajul, întrucît e adus în scenă de Georg Peetz, un actor cu o prezenţă scenică impresionantă, cu nuanţe extrem de fine dintr-un registru foarte bogat.
În fapt, vorbim despre aceste momente excepţionale, cînd se suspendă legile morale şi cînd singur spiritul de supravieţuire dictează. Iar atunci cînd eşti pus să votezi, poate că ajungi la ideea că nu ai acest drept şi că nici o instanţă umană nu-l are.
I.P.: Sigur că aici e o problemă a omului cu el însuşi. Căci dacă el supravieţuieşte pe acest pămînt după aşa ceva, rămîne cu o problemă de conştiinţă, care este numai a lui.
A insista foarte tare asupra eroismului căpitanului Vukhov într-un spectacol cu forţa de penetrare a acestuia mi se pare aproape un delict moral. A susţine că este perfect normal, că este o depăşire înspre pozitiv a limitelor umane să poţi să-ţi mănînci aproapele ca să supravieţuieşti mi se pare cam mult.
E.A.R.: N-aş spune că eroismul actelor mi s-a părut o cheie de citit spectacolul. Am rămas mai degrabă cu ideea că e vorba despre o persoană care spune toată oroarea a ceea ce s-a întîmplat fără să judece în termeni de morală, e o relatare, iar singura lui şansă este să accepte lucrurile exact aşa cum s-au întîmplat. E ceea îl ajută să nu înnebunească. În fond, apelul la logică şi la luciditate pare să fie soluţia lui de a trăi mai departe cu sine, în timp ce a maiorului Rubin este intrarea într-o altă lume, în care realitatea aceea cumplită nu mai există, căci a-ţi pierde minţile înseamnă a ieşi din realitatea noastră.
I.P.: Din punctul meu de vedere, spectacolul e astfel construit încît să conducă spectatorul către ideea că a-ţi înfrînge limitele culturale şi morale pînă la acest punct, la canibalism, e o dovadă de control al individului. Şi că tocmai, accentuînd faptul că interzicerea canibalismului, anatema pusă asupra acestui act, este o invenţie umană şi că la fel cum omul a deprins de-a lungul timpului să se dezvolte personal dincolo de perceptele limitative ale religiei, de pildă, la fel poate înfrînge o astfel de cutumă impusă cultural, înfrîngere care ţine de dezvoltarea ta ca om. Această acceptare a unei normalităţi în contextul dat deschide calea către un comportament uman lipsit de orice urmă de cenzură. Cred, de altminteri, că aici intervine contextualizarea în lumea Sovietelor a spectacolului (comunismul rus fiind traversat de numeroase exemple în care a supravieţui însemna a trece mult dincolo de limite). Pentru mine, întrebarea ar fi dacă noi, ca oameni, avem sau nu voie şi nevoie să ascultăm de legile societăţii şi mai ales ale culturii în care trăim.
E.A.R: Într-adevăr, e un spectacol care pune publicul pe gînduri; finalmente rolul teatrului nu e să educe sau să dea verdicte, ci să pună întrebări, iar Judecata chiar cred că reuşeşte acest lucru.
Teatrul German de Stat, Timişoara
Judecata de Barry Collins
Regia: Alexander Hausvater
Decorul şi costumele: George Petre
Muzica: Daniel Simion
Light-design: Lucian Moga
Cu: Georg Peetz, Radu Miodrag Vulpe, Ioana Iacob, Isolde Cobeţ, Simona Vintilă.