Acestea ar fi reperele istorice ale materialului uman pe care se bazează lung metrajul lui Cristian Nemescu - indiscutabil, unul dintre cele mai bune filme româneşti de după Revoluţie (ca să nu mai vorbim şi de acolada temporală completă). Povestirea cinematografică în sine e extrem de ofertantă prin precizia cu care îşi constituie fundamentele dramaturgice. În scurt-metrajele sale anterioare, Cristi Nemescu ne obişnuise cu o aplecare sistematică spre personajele atipice, determinante de situaţii bizare şi inedite, de obicei în cele mai prozaice decoruri urbane (nu întâmplător, două dintre titluri se bazau pe repere locative:...scara C şi...P7). În California Dreamin' (nesfârşit), datele se schimbă. Individual, fiecare personaj e cât se poate de normal şi familiar (chiar şi Doiaru, asupra căruia vom reveni însă, desigur), dar conjunctura care le alătură are capacitatea declanşării unor tensiuni ireductibile. Şi tocmai pe această combinaţie se bazează, în fond, adevăratele mize şi valori ale filmului.
Căci, paradoxal, deşi este menţionată insistent atât în replici, cât şi în diverse comentarii circumscrise filmului pe tot parcursul realizării sale, în povestire e vorba prea puţin de eterna aşteptare a americanilor, şi mai mult de orizontul iluzoriu pe care-l plasaseră peste ocean frustrările românilor, de-a lungul deceniilor de lagăr comunist. Un sub-plot de pornire, angajat chiar din prolog, ne deapănă în câteva secvenţe rememorative o serie de întâmplări din 1944 care s-ar fi vrut determinante pentru acţiunea contemporană: un copil este traumatizat de bombardamentele americane asupra Bucureştiului şi, finalmente, de faptul că părinţii lui sunt arestaţi pentru a fi colaborat cu armata germană; ultimele cuvinte ale tatălui deportat, "vin americanii şi ne scapă", marchează definitiv evoluţia spirituală a copilului - pe care-l vom regăsi peste ani sub chipul lui Doiaru, minusculul oligarh local căruia soarta îi serveşte plocon prilejul unei meschine răzbunări.
Şi totuşi, în pofida câtorva afirmaţii verbale şi a insistenţei cam demonstrative pe arcul de timp astfel determinat, întâmplarea din Al Doilea Război Mondial rămâne exterioară atât personajului, cât şi filmului. Doiaru are mult prea destulă substanţă umană pentru ca toate acţiunile lui să fie pe deplin justificate ca atare, chiar şi fără acest rapel din trecut. Îl regăsim în el pe şeful de gară devenit prin forţa împrejurărilor stăpân neoficial de moşie, care jecmăneşte toate trenurile ca un veritabil mafiot ahtiat după taxe de protecţie, în totală cârdăşie cu şeful poliţiei locale, dând vina pe ţiganii care fură din vagoane. Încă din primele secvenţe, vizităm magazia gării, doldora de acele prăzi care fac puterea baronetului. La nivel individual, omul e ambiguu şi alunecos, brutal şi ipocrit, ţeapăn şi suav, călcând în picioare toate legile posibile şi imposibile sub cea mai abilă folosire a legalităţii ca scuză. Are chiar şi un farmec cam din topor, întregind extraordinara complexitate a acestui... tip (termenul "personaj" nefiindu-i drag lui Răzvan Vasilescu, care oferă aici una dintre cele mai memorabile creaţii ale carierei sale - personal, aş îndrăzni s-o plasez chiar deasupra galeriei care a făcut furori în ultimii cincisprezece ani, din simplul motiv că Doiaru e mult mai elaborat în profunzime, mai echilibrat structural şi mai rafinat stilistic decât Mitică Irod, Costa, Burci sau Flo Tufaru). Deşi îl umanizează şi justifică întrucâtva, episodul din copilărie rămâne totuşi declarativ şi discutabil la nivel psihologic - căci venalul şef de gară se comportă ca un tipic bandit român travestit în slujbaş public, nu ca un individ marcat de o frustrare afectivă infantilă rămasă nerezolvată.
În jurul lui, Cristian Nemescu orchestrează cu o măiestrie de neegalat (şi nu mă joc cu cuvintele - efectiv nu-mi amintesc să mai fi văzut în vreun film românesc un asemenea tur de forţă la nivelul compunerii de microuniversuri umane) lumea simptomatică a Căpâlniţei, acea ambiguă localitate agăţată undeva între rural şi urban. Şi aici, scenariul îi oferise câteva repere sigure (primarul cumsecade, demagog, neputincios şi prost ca noaptea, muncitorii făbricuţei aflaţi în perpetuă grevă spontană, profesoara de spaniolă pasionată de telenovele, liceenii cu aspiraţiile lor limitate şi aripile care abia învaţă să se desfacă înainte de a fi frânte pentru totdeauna) şi o galerie întreagă de caricaturi pe fundal. Pornind de aici, regizorul dezvoltă un fascinant spectacol al non-spectaculosului, o vibrantă poezie a prozaicului, care pot sta cu drepturi depline alături de Bun venit, domnule Marshall! al lui Berlanga, de porumboianul A fost sau n-a fost?, şi mai ales de Menzel, cu Trenuri bine păzite şi Vară capricioasă, precum şi Balul pompierilor şi Popa Prostu', de Forman. Într-o discuţie cu film-makerul independent Cătălin Leescu, foarte apropiat autorului, conveneam amândoi că în California Dreamin' (nesfârşit) se regăseşte Şcoala Cehoslovacă la modul cel mai onest - nu prin pastişă, imitaţie sau măcar inspiraţie, ci pur şi simplu redescoperită legitim: similitudini reale de umanitate, atmosferă şi conţinut ideatic, ducând cu necesitate la aceleaşi mijloace de expresie, care aici poartă o inconfundabilă marcă nemesciană în particular şi românească în general.
Dar personalitatea regizorului se impune încă dinainte de apariţia Căpâlniţei în film. Pregenericul - primul dintre flash-back-uri - este filmat cu o concreteţe admirabilă, reproducând precis şi sobru concepţia imagistică a anilor patruzeci (nu numai prin decizia alb-negru, ci şi prin încadraturi, ecleraj, ritm...). Apoi, secvenţele introductive din prezent, cu sosirea echipamentelor şi a militarilor americani, şi îmbarcarea lor în tren, schiţează deja limpede şi tăios stilul ironic care va marca, prin savoarea şi unicitatea lui, tot filmul - punct suprem în acest episod: momentul imnului S.U.A. În continuare, trenuleţul cu trei vagoane se târăşte apatic prin bărăganurile patriei, urmărit cu falsă somnolenţă de regizorul care-şi acordează instrumentele pentru tensiunile ce vor urma, în paralel cu deşteptarea (la propriu şi la figurat) a gării Căpâlniţa - fatidicul no man's land unde atotputernicii jandarmi ai lumii vor fi traşi pe linie moartă (din nou, la propriu şi la figurat) de un funcţionar feroviar ce pare bătut în cap, fiind în fond un adevărat monument de perfidie. Pe tot acest parcurs, Nemescu îşi încarcă atât de intens acumulatorii, încât mai departe va reuşi să ne ţină pe marginea scaunelor două ore de proiecţie şi mai bine.
Acelaşi profesionalism desăvârşit, îmbinând perceptibil inteligenţa şi intuiţia, se va desfăşura non-stop în continuare. Toate spaţiile au personalitatea lor aparte, în aceeaşi dominantă de câmpie, praf şi căldură toridă - clădirea roşie a gării cu oaza de verdeaţă din jurul ei şi betoanele de dincolo de linii, interioarele stereotipe şi nu prea ale liceului şi primăriei, jalnicul sereleu unde soldaţii americani sechestraţi ajung să cocheteze cu liceencele rustice la câte o cola. Se remarcă aici ochiul sigur şi fantezia artistică a scenografei Ioana Corciova, care identifică fără greş cele mai generoase oferte ale realităţii, pentru a le stiliza discret şi a le transforma în acte de creaţie plastică. Cea mai inspirată şi de bun-gust intervenţie a scenografiei mi s-a părut, personal, galeria tablourilor încropite ad-hoc pentru "distinşii oaspeţi", de cine ştie ce pictori mai puţin decât naivi culeşi de prin sat, unde se înşiră Clinton, George Washington, Elvis, Martin Luther King şi Ştefan cel Mare - admirabilă discreţia regizorului de a nu insista asupra acestor orori groteşti, lăsându-le doar să mobileze fundalul petrecerii dezlănţuite pe Uliţa Principală (secvenţă în care regăsim şi cele mai multe inevitabile rapeluri formaniene - deşi o idee ca aceea cu sosia lui Elvis şi deliranta interpretare a hitului Love Me Tender, Love Me Sweet, nu i-a venit nici chiar părintelui...Cucilor, deşi de la el ni se trag Konkurs şi Taking Off).
Prin tot acest labirint de spaţii la fel de complex ca jocurile grafice din revistele pentru preşcolari, forfotesc o serie de personaje în care, ca români, ne recunoaştem inconfortabil de adecvat. Oricât de mult s-ar fi demonetizat în ultimii cincisprezece ani aşa-zisa "autocritică" de tip comercial din filmul românesc, Nemescu reuşeşte să revigoreze încă o dată stratul de nimicnicie omenească în care cu atâta succes au forat Caranfil, Puiu şi Porumboiu (sau foarte recent, la nivel exclusiv scenaristic şi interpretativ, Mara Nicolescu). Tânărul şi rafinatul regizor glosează cu o anumită distanţare peste zonele derizorii ale societăţii noastre, desfăşurate plenar în Căpâlniţa, dar urmărite schiţat pe toate direcţiile din jur, inclusiv vizita neverosimilă, dar adevărată (că doar suntem în ţara tuturor posibilităţilor!) la "Turnul Eiffel" şi "Southfork Ranch", petrecerea din apartamentul de la oraş (care oraş? Nu contează), şi mai ales ierarhiile birocratice care, cu inegalabil lor talent de a da cu stângu-n dreptu', reuşesc să încurce şi mai mult iţele. (Avem bucuria de a-l revedea pe acelaşi Jderescu descoperit nedrept de târziu de Porumboiu, în A fost sau n-a fost?: metodicul şi stanislavskianul Teo Corban, cu talentul său de a pune carne chiar şi pe cele mai schematice schelete ale unor personaje - aici, în rolul lui Stăniloiu, secretarul de stat stereotip, mecanic, ineficient, afemeiat şi, într-o ultimă apariţie, zbir: culmea, deşi e un ticălos până la prăsele, Doiaru va fi demis pentru că... a respectat legea! Ca la noi, la nimenea - din nou!)
Tot de la Porumboiu, ca şi din Hârtia... lui Muntean, descinde Ion Sapdaru, într-o nouă compoziţie surprinzătoare - primarul, într-al cărui portret se combină cele mai incredibile imbecilităţi, platitudini şi clişee, debitate cu o dezinvoltură proprie numai unui excelent actor scos în sfârşit la lumină. De altfel, pare neîndoielnic că tinerii cineaşti s-au pus pe redescoperit actori vechi, buni şi îngropaţi - căci îl revedem şi pe Johnny Georgescu, din aceeaşi Hârtie (...) albastră şi din Lampa cu căciulă a lui Radu Jude, în rolul ofiţerului român de escortă - un militar corect, cumsecade, şi care mare lucru nu pricepe din tot ce se întâmplă în jur; grija lui e să dea semnalul la fanfară... Îl însoţeşte partenerul său din Lampă..., Gabriel Spahiu, un şef de sindicat fermecător în stereotipia mărginită cu care se agită în fruntea celor câţiva muncitori ce nu pierd nici o ocazie să se înfăţoşeze cu pancartele, scandând conştiincios "Ho-ţii, ho-ţii!" şi "Daţi-ne banii!" - ba la gară, ba la serbare, ba te miri pe unde.
Pe partea actorimii tinere, se detaşează net Maria Dinulescu, care compune cu dezinvoltură şi sensibilitate rolul fiicei lui Doiaru, Monica, veşnic marcată de dorinţa de a sparge frontierele şi a zbura cât vede cu ochii. Îi dă replica, spontan şi expresiv, Alex Mărginean (Andrei), capabil să stăpânească surprinzător de matur jocul pe două registre al adolescentului împiedicat şi îndrăgostit care, în ultimă instanţă, se dovedeşte mai puternic decât mulţi alţi "zmei" din jur. Andi Vasluiau, bun cum îl ştim, jonglează calm cu mijloacele de expresie, în rolul soldatului Marian, iar o surpriză interesantă, cu resurse de umor care se impun exploatate, propune Sabina Brânduşe, ca Despina, fata disperată că e urâtă şi proastă (deşi bunul Andrei o asigură: "Urâtă nu eşti...").
Ca atare, devine foarte incitantă urmărirea unui star de renume mondial, ca Armand Assante, în mijlocul acestei constelaţii de actori români mai cunoscuţi sau mai anonimi, dar unii mai buni ca alţii. Ca punct de pornire, rolul căpitanului Doug Jones ar putea să pară destul de ingrat. Avem aici de-a face cu militarul ferm, calm, introvertit, cam butucănos şi foarte egal cu sine însuşi, obişnuit ca totul să meargă după ceasornic, "ca la armată". Nu peste mult, însă, lumea ordonată a lui Jones este literalmente dată peste cap de capriciile de mic caporal ale lui Doiaru - şi, ca să le pună capac la toate, în combinaţia deja inflamabilă se amestecă entuziasmele tembele ale primarului, răzmeriţa buimacă a sindicaliştilor şi erotismul ludic dintre soldaţi şi fetişcanele satului. Dincolo (sau, mai bine zis, dincoace...) de mărturisirile actorilor, care rememorează modestia şi spiritul cooperant cu care li s-a alăturat starul, pe ecran se poate urmări întreaga metamorfoză a personajului în raport cu aberaţia care, şocant, se dovedeşte mai puternică decât el. Chipul de statuie din Insula Paştelui al lui Assante, iniţial doar colţuros, impenetrabil şi atât, începe să palpite... zâmbetul subţire şi formal glisează spre rictus... În ochii ca două pietricele licăreşte deruta... Treptat, ofiţerul rigid se umanizează din nevoia legitimă de a supravieţui întreg la minte - de la un moment dat, pentru Jones, termenul limită când trebuie să instaleze radarul începe să pară mai puţin important decât nevoia de a se adapta unei faune umane pentru care nimic nu părea să-l fi pregătit. Marcante, în acest sens, sunt secvenţele-cheie cu Doiaru: tentativa de a-l mitui (nuanţată fin de actor, ca primă revelaţie despre cum merg treburile pe-aici), fumatul havanelor, nenumăratele păhărele cu ţuică ciocnite într-o serie de disperate eforturi de a ajunge la o înţelegere, sau momentul cu şorţul, mămăliga şi sarmalele...
Toate acestea acoperă doar o fracţiune din bogatul material uman pe care Cristi Nemescu ştie să-l filmeze cu acel impecabil profesionalism menţionat deja mai sus. Ce-i drept, la nivel general se remarcă din nou concepţia minimalistă proprie actualei generaţii (că "val" nu e încă, deşi i se cam zice - iar termenul de "generaţie" îşi revendică şi el ghilimelele, definind mai mult perioada vag comună debuturilor decât vreo strânsă sincronizare de vârste biologice). Totuşi, Nemescu nici nu repetă procedeele deja consacrate la colegii săi, nici nu se culcă pe urechea minimalismului care, ar crede unii, le rezolvă pe toate. La fel ca la Cristi Puiu, şi aici regia se distinge printr-o precizie matematică şi un dozaj stilistic şi compoziţional de-a dreptul farmaceutic. Camera colaborează strâns cu personajele, ştiind să le descopere, să le umanizeze şi să le exploreze în profunzime, fie individualizându-le, fie integrându-le în decorul omenesc mai larg. Planurile sunt conturate cu precizie, cadrele se taie cu o rigoare cum rar am văzut în filmul românesc, iar secvenţele au substanţă, echilibru şi finalitate, succedându-se cu o fluenţă admirabilă. Nu încape nici o îndoială că, în Cristi Nemescu, cinematografia românească îşi găsise încă un creator care, pe lângă consistenţa simţirii artistice, stăpânea cu maximă stricteţe valenţele profesionale...
Căci, aşa cum bine ştim, oricât de adevărat ar fi că principala calitate a lui Dumnezeu este simţul umorului, uneori destinul urzeşte nişte farse atât de crude, încât nu le-am putea identifica hazul nici chiar în cea mai macabră cheie. Cu peste şaptezeci de ani în urmă, în 1934, cinematografia franceză îl pierdea pe tânărul şi înzestratul Jean Vigo, un glas definitoriu al formării realismului poetic, de la care ne-au rămas doar patru filme. Repere foarte asemănătoare a avut, douăzeci de ani mai târziu, soarta lui James Dean, actorul identificat cu revoluţia de mentalitate din cinematografia americană a anilor cincizeci. În România, cutremurul din 1977 îl răpea prematur şi absurd, la doar treizeci şi trei de ani, pe spumos-exuberantul Alexandru Bocăneţ - culmea, tocmai în faza de sunet-montaj a lung-metrajului său de debut, Gloria nu cântă! E inevitabilă paralela cu Cristian Nemescu, dispărut dintre noi la douăzeci şi şapte de ani, printr-o asemănătoare aberaţie a destinului, care sfidează orice inteligibilitate omenească. În acel moment, filmările la California Dreamin' se încheiaseră, filmul aflându-se în post-procesare. Dintr-un firesc spirit omagial, odată ce artistul a pierdut definitiv şansa de a-şi împlini şi această parte a misiunii de creaţie, echipa a preferat să nu-şi aroge dreptul de a opera tăieturi de substanţă, atât pentru a-i respecta dreptul la opţiune, cât şi spre a menţine în versiunea finală cât mai mult din produsul simţirii şi gândirii lui. Astfel, înţelegem de ce a doua jumătate a filmului conţine lungimi de nivel structural - deşi secvenţele continuă să fie, fiecare în parte, dense şi echilibrate, în această zonă ritmul narativ devine uşor trenant, ducând la o uşoară impresie de dezlânare. Dar cei care l-au cunoscut ştiu că, la masa de montaj, Cristi era la fel de competent ca pe platou, demonstrând o remarcabilă capacitate de reorganizare şi compactare a materialelor - astfel încât e de la sine înţeles că, în condiţii normale, autorul ar fi rezolvat fără ezitare aceste probleme. Nu exagerăm, şi nici nu aducem vreun tribut compasiunii, exprimându-ne această convingere - cu atât mai mult cu cât o confirmă, a priori, filmele anterioare ale lui Nemescu şi modul lui de lucru pe platou. Îmi îngădui să presupun că finalul ales în cele din urmă de regizor s-ar fi orientat spre acel cadru uşor suprarealist al gării pustii, în ambianţă crepusculară, deasupra căreia explodează pe cer artificiile.
De asemenea, sper că Nemescu ar fi găsit soluţii mai bune pentru secvenţa penei de curent - spectaculoasă şi excelent filmată, de la detaliile scurt-circuitelor până la întunecarea progresivă a oraşelor, dar insuficient angrenată în scenariu, şi la nivel cauzal, şi ca implicaţii şi consecinţe. Îi stă alături sub-plotul bombei rămase din război, care explodează chiar în zilele acţiunii noastre - metaforă cam transparentă şi, din nou, insuficient susţinută în plan dramaturgic.
În orice caz, se impune să remarcăm că toate aceste neîmpliniri, pe lângă natura lor uşor remediabilă la montaj (lucru care, cum am spus, ar fi fost foarte probabil să se realizeze), sunt în fond imperfecţiuni de ordin superior (proprii unui profesionist excelent aflat într-o continuă căutare de noi mijloace şi soluţii), neavând nimic în comun cu clasicele "stângăcii inerente debutului", remarcabile prin absenţă în filmul lui Cristi Nemescu. Iar a le identifica şi dezbate ca atare nu poate fi considerat decât un gest de respect la adresa acestei opere admirabile, care merită o analiză imparţială şi riguroasă. Tipul de persoane care-şi închipuie că pe Cristi, în lumea mai bună unde se află acum, l-ar bucura tămâierile şi temenelele deşănţate, ar face bine să înţeleagă acest lucru (deşi mă tem că-mi fac iluzii, când e vorba de acel gen suficient de redus mintal pentru a presupune că aroganţa şi mahalagismul ar avea ce căuta în discuţiile despre defunct; oricum, un asemenea personaj insignifiant nu merită nominalizat aici). A începe să-i închinăm osanale ridicole numai în baza tragediei ce o însoţeşte ar fi o impietate la adresa autorului - efectiv, un act de a-l ucide pentru a doua oară. Cel mai decent şi mai bărbătesc elogiu ce i se cuvine acestui artist, a cărui lipsă nu se va completa prea uşor (poate chiar deloc) în cinematografia noastră, este obiectivitatea.
22-23 mai, 2007,
Bucureşti, România