Fiecare cu drumul lui - California Dreamin' (nesfărșit)

Cum ar fi arătat oare cinematografia românească, dacă Nemescu nu s-ar fi aflat în seara aceea fatidică pe drum? Oare cu ce premii am fi reușit să ne mândrim pentru prima oară? Nu ai cum - ca cinefil, ca român - să nu deplângi disparița lui.

S-a făcut foarte multă vâlvă la câștigarea premiului la Cannes 2007. S-a vorbit mult despre film, despre meritele acestuia. Dar cred că mai important decât orice este să mergeți să VEDEȚI cu ochii voștri. Nu există metodă mai bună de a-l onora decât să intrați într-o sală de cinema și să vă predați umorului, spiritului de observație al tânărului regizor.
 
Căci filmul - e EX-CEP-ȚIO-NAL!

Cu surdină dramatică și personaje atașant patetice, lung și lungit, cu burți multe care nu deranjează însă, o satiră mușcătoare. Ciocniri de mentalități diametral opuse, obsesia de 50 de ani a românilor  cu venirea americanilor fotografiată cu tandră ironie în situații extrem de ilare, de patetice, de ridicole.
 
Cei care deja l-au văzut, se miră la final că filmul este coerent, că nu pare nesfârșit deloc (așa cum spune titlul). El nu a mai apucat să fie montat de Cristian Nemescu în postproducție. Ceea ce vedem, cu bune și cu tărăgăneli, este rodul acestui minus, doar după scenariu și decupaj regizoral. Dar, dacă așa neterminat filmul produce în spectatorii din sală o reacție în valuri, emoție până la lacrimi, vă dați seama cum ar fi fost să îl și monteze? Poate momentele de flashback în alb-negru ar fi fost mai scurte și mai des intercalate în povestirea principală. Extraordinar la filmul lui Nemescu e puterea de generalizare. Secvențele acestea, mici filme în sine, care te iau pe nepregătite, deslușindu-se pe parcurs atât de impresionant, prin repetiție și explicații (aparent) nostime, reușesc să sintetizeze în câteva imagini toată istoria chinuită a României. Cum nu s-a mai întâmplat în cinema-ul de la noi.
 
Cold Mountain doar s-a filmat aici și s-au folosit de peisajele noastre. E mai bine, acum, e chiar România, cu buruienile și băltoacele sale puturoase, cu detalii de un pitoresc aproape fioros, ceva între Africa și sate indiene, atât de comice și de exotice pentru spectatorii străini. Detalii dezvăluite în tot atâtea oglinzi, fără virulența de la Pintilie. Americanii, în autobuz sau tren, privesc România ca pe o altă planetă, iar acest unghi subiectiv pe care regizorul știe să ne facă să-l privim, de un pitoresc feroce pe care ochii noștii obișnuiți nu îl mai receptează corect, te face să râzi și să plângi. Căruța cu cai, atât de umilă, este ca o călătorie în timp, o ciudățenie. Românii, țiganii, țăranii cu pielea lor tăbăcită de bărăgăniști, cu chipuri fotogenice prin urâțenia lor, stângaci și săraci. Dar cât de amabili, de pupăcioși, de patetici în visele și dorințele lor....

Nemescu trasează doar prin câteva detalii, de un comic nebun, diferențe de mentalitate, de educație, de nivel de trai între americani și români. Și toate acestea, în cadre statice și largi, sar în ochi ca într-un tablou ticsit de mici personaje la Bosch. Un flash e de ajuns ca sala să se zbuduie de râs. Soldații americani sar din vagonul de tren și îl păzesc. Soldații români, într-o rână, privesc din interior, de la geam. Sau excursia în care sunt duși soldații made USA, cu aceștia acceptând totul cu tact, în timp ce Petre Moraru, eternul actor care face la toți "Bau!" pe post de Dracula - ce mai, cumplit! Păstrarea calmului și aparențelor civilizate la vestici versus birocrație românească, de o prostie fudulă, la graba încheierii programului.

Soldații americani, obișnuiți să circule liber, ca adevărați cetățeni ai planetei (singurii, de fapt, cu asemenea credit) sunt șocați când sunt opriți în Gara Căpâlnița. Filmul are răbdare să lase să se dezvolte furia și neputința lor, a căpitanului jucat de un Armand Assante fără putință de a răbufni. Cadrele se acumulează, apar inserturi ca la serialele americane care împart timpul, camera oscilează între primul plan - americani - șef de gară și cele secundare, de fundal - cu poveștile personajelor implicate. Și la fiecare din acestea, regizorul a găsit o cheiță care face întregul să funcționeze unitar. Minunat!

Răzvan Vasilescu, în maieu, un fel de Bruce Willis din gară, cu o găselniță bună de joc (personajul e răcit) crează aici un șmecher de provincie mult mai potolit decât manieristele personaje isteric-agitate proprii lui. Regizor și actor reușesc să nu îl facă nici o clipă odios, ba, din contră, de multe ori simpatic. Cu voce mereu egală, care nu urcă, nu țipă, ci explică litera legii - Ok, poți să îi dai dreptate până la un punct. Și totuși, câtă grație îi e dată când nu îndrăznește să-și trezească fiica decât ușor, delicat, cu vârful degetului! Ofițerul lui Assante vine pentru o ultimă încercare de a descurca situația statică. Iar scena de interior, cu cei doi bărbați vorbind despre mâncare, cum se face, bând și o țuică la masă e atât de firească, de reușită, încât poate sta antologic lângă masa finală pregătită de Ilona în Pădurea spânzurațuilor. Assante, cu părul tăiat periuță, mereu cu chipul serios, semănând uneori cu Aznavour, îi lasă cu generozitate actorului român loc de desfășurare. Ca și lui Andi Vasluianu, care nu încetează să urce trepte în carieră și care îi face față vedetei hollywoodiene. Bravo, Andi! La mai mare!
 
Dacă ar fi fost vorba doar de trenul strict secret american ce trebuia să traverseze cu undă verde peste tot și care a fost oprit (da, în mod real, căci asta chiar s-a întâmplat!), poate că filmul ar fi fost mai aerisit, dar mult mai arid. La acest prim plan se adaugă însă povestea de dragoste a fetei șefului de gară, prinsă într-un triunghi amoros care dă filmului sare și piper. Plus amintirile alb-negru, o Românie în mic pe repede înainte. Și ca fundal, o petrecere de pomină, cu un Elvis țigan cu țambaluri, absolut genială idee. Toate aceste piese de puzzle se mișcă ca într-un efect digital până își găsește fiecare locul stabilit exact de regizor. Iar imaginea de ansamblu îți dă o senzație de bucurie mult după terminarea filmului.
 
În mare parte fără muzică, cu replici savuroase, foarte bun montaj, cu dese racorduri comice, filmul crește ca un aluat un vârtos sentiment de patetic, de jalnic, de dulce naivitate. Ca și în ultimele filme realizate de cei din noua generație, privești filmul și ai impresia mirată că genul acesta seamănă cu ce au realizat alții în curentele lor din anii '60-'70. Parcă toate vin puțin prea târziu. Stilul minimalist, falsele candori, personaje perdante ce primesc lecții de viață, filmare plein air și în priză directă, adunate toate într-un curent al lor. Al filmelor despre revoluție și perioada de după, atât de diferit de excesele verbale din filmele lui Daneliuc. Ceva între filmele poloneze și filmele cehești, via neorelismul italian de după război. Și dacă s-ar mai face încă 20 de filme asemenea, ce interesant ar fi!

Că se râde des și cu gura până la urechi, am tot repetat. Însă, în încheiere, nu pot să nu atrag atenția asupra celei mai frumoase scene de sex din toată istoria filmului românesc, cea mai bine filmată, cea mai electrică. Pasiunea ca o electrocutare ușoară (leitmotiv ce exista încă din scurtmetrajele regizorului), potrivirea sexuală, energia scenei fără pic de vulgar, cu gesturi ce curg ușor, de la sine, cu gaguri la întâlniri și secătuirea de lumină a unui întreg oraș. Maria Dinulescu, rodată în telenovelă, foarte bună actriță, relaxată și firească. Priviți-i cu atenție gesturile de dragoste în oglindă. O dată pentru iubitul american și o dată pentru tatăl său. Același gest, un sărut de despărțire, o ridicare pe vârfuri. Un detaliu care face cât multe pagini de text.

Finalul, normal pentru Europa de Est, clișeu, e drept, dar logic, frumos. Fiecare cu drumul lui.