Aşa scria Cristian Mungiu în jurnalul lui 432 (http://www.4months3weeksand2days.com/) înainte de anunţarea palmaresului de la Cannes. 2007 avea să fie cel mai glorios an al cinematografiei române - două filme româneşti (432 şi California Dreamin') cucereau cele două competiţii principale ale Cannes-ului. Citiţi în acest episod şi despre scurtmetrajele Valuri şi Lecţia de box.
Deşi recurgea la referinţe fotbalistice, Cristian Mungiu respingea în interviurile de dinaintea festivalului ideea că ocaziile se răzbună şi că, dacă n-a luat Premiul Caméra d'Or cu Occident (fusese printre favoriţi), va lua cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Altfel, sigur că visa la un premiu.
Cannes-ul 2007 a fost fabulos. Era a 60-a ediţie şi toată lumea bună a filmului mondial era în păr pe Croazetă. Competiţia Oficială îi strângea la un loc pe câţiva dintre cei mai mari cineaşti din lume: Wong Kar-wai, Quentin Tarantino, Gus Van Sant, Pedro Almodóvar, Emir Kusturica, Alexandr Sokurov.
Alături de ei, şi micuţul Mungiu, venit cu soţia şi copilul Vladimir - pe care tot înainte de Cannes îl considera "vinovat" de tot ce i se întâmplase bun în ultima vreme.
Filmul a fost prezentat la începutul festivalului şi a rămas favoritul criticilor până la final ("le chouchou de Cannes" - răsfăţatul Cannes-ului avea să i se spună regizorului), când s-a întâmplat o raritate - preferinţele juriului au coincis cu cele ale criticilor.
"Premiile s-au decis de sus", va spune Mungiu la întoarcere. Adică s-a decis întâi Palme d'Or-ul şi pe urmă restul premiilor. (Tot Mungiu va spune: "Dacă aş fi făcut filmul acum câţiva ani, şansele de a ajunge în competiţie ar fi fost minime".)
A fost primul an când auzeai vorbindu-se peste tot de "filmul românesc". "Ai văzut filmul românesc?" se întrebau jurnaliştii. Alţii vorbeau în cele mai imposibile limbi, dar când auzeai 4 Months..., ştiai la ce se referă. Filmul a mai luat Premiul FIPRESCI (al criticii internaţionale) şi Premiul Ministerului Educaţiei Naţionale din Franţa.
Deşi nu conţine nicio referinţă politică directă la comunism, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile surprinde promiscuitatea, compromisul şi teroarea unei perioade care continuă să ne influenţeze.
Prin povestea celor două colege, Otilia şi Gabiţa - una manipulatoare sub aerul neputinţei, cealaltă onestă şi devotată -, Mungiu surprinde şi mecanismul pervers al relaţiilor interumane. 432, cum a ajuns să i se spună, vorbeşte în mod singular şi profund despre comunism pentru că demonstrează cât de pervers a fost sistemul care ne-a stricat pe zone atât de fine încât nici nu le bănuim.
Printre altele, ne-a făcut insensibili la lucruri esenţiale, dându-ne iluzia unei false robusteţi.
Evit să-mi revăd filmele periodic, spune azi Anamaria Marinca, una dintre protagonistele filmului alături de Laura Vasiliu, care locuieşte în Marea Britanie. Însă de curând am deschis, întâmplător, televizorul şi am constatat că Film Four transmitea 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile.
Tocmai mă întâlnisem cu Vlad (n.red.- Vlad Ivanov) în după-amiaza respectivă - era în trecere prin Londra. Tot întâmplator, era şi ziua de naştere a lui Cristian (n.red. - Cristian Mungiu). Aşa că m-am uitat din nou la filmul nostru: cu o uşoară strângere de inimă, cu o undă de nostalgie şi nelinişte.
Ca după o despărţire.
Câteodată, timpul care se scurge nu mai contează.
La Cannes am ajuns în 2007 fugind pur şi simplu de pe un platou de filmare. Noaptea de după premieră a fost albă. Ne-am strâns cu toţii într-o cameră din Hotelul Carlton. Era frumos şi era bine.
Succesul lui 432 a avut un ecou uriaş în ţară. Aşa cum se aştepta regizorul, mulţi îl percepeau ca pe o victorie fotbalistică. Acest premiu n-a dus însă la schimbările aşteptate în cinematografia română. N-a fost un mare succes de box-office şi nici n-a zguduit din temelii sistemul de finanţare, scuturând "industria" de film de racilele comuniste.
4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile
Regie: Cristian Mungiu
Scenariu: Cristian Mungiu
Cu: Anamaria Marinca, Laura Vasiliu, Vlad Ivanov, Alexandru Potocean
Palme d'Or, Premiul FIPRESCI şi Premiul Ministerului Educatiei Naţionale din Franţa - Cannes, 2007
California Dreamin' (nesfârşit) nu putea să nu ia premiu
Palme d'Or-ul obţinut de Cristian Mungiu a pus puţin în umbră Premiul secţiunii Un Certain Regard obţinut de California Dreamin' (nesfârşit) (www.californiadreaminnesfarsit.ro), primul şi, din păcate, ultimul lungmetraj al lui Cristian Nemescu.
Regizorul murise în timpul montajului, în 2006, împreună cu Andrei Toncu, cel care trebuia să facă sound design-ul filmului, şi cu şoferul de taxi care îi ducea acasa de la montaj. Catalin Cristuţiu a terminat singur primul montaj al filmului, de aceea titlului i-a fost adăugat în coadă "nesfârşit".
Deşi nu aceasta era varianta finală dorită de regizor, juriul secţiunii Un Certain Regard de la Cannes, din care a făcut parte şi Cristi Puiu, a decis că filmul lui Nemescu era cel mai puternic şi că nu putea să nu fie premiat (iniţial juriul n-a dorit să-l ia în calcul, tocmai pentru că era neterminat).
Filmul fusese proiectat ultimul din secţiune, în ziua când se împlineau 10 luni de la dispariţia lui Cristian Nemescu şi a lui Andrei Toncu. Momentul premierii a fost ciudat şi intens. Era acolo toată echipa, mai puţin doi oameni, iar fericirea era la fel de intensă ca tristeţea.
California Dreamin' (nesfârşit) face parte separată de filmele colegilor de generaţie ai lui Nemescu, dezvoltându-se pe mai multe niveluri şi combinând comedia imediată cu bildungsromanul, satira socială şi tragi-comedia. Poţi să îl revezi la nesfârşit şi de fiecare dată să te amuze şi să te surprindă.
Este şi o comedie despre ciocnirea civilizaţiilor şi conflictul dintre generaţii, şi un love story, şi o poveste de creştere cu referinţe autobiografice, şi o satiră contemporană despre o ţară est-europeană care a aşteptat americanii ca pe Dumnezeu şi, în acelaşi timp, un film inspirat din cazul real al unui şef de gară care în timpul războiului din fosta Iugoslavie a tras pe linie moartă un tren NATO aflat în misiune.
Cristian Nemescu tindea spre un cinema complex pe care nimeni altcineva de la noi nu-l practica. Nu dorea să facă cinema comercial, dar filmele lui puteau fi înţelese de oricine. Făcea filme ca-n viaţă şi, mai ales, ca-n viaţa lui. Avea un umor nebun şi o candoare infinită.
Filmele lui Nemescu nu pot fi separate unul de celălalt, spune Liviu Marghidan, care i-a fost acestuia director de imagine şi prieten. Am făcut Marilena de la P7 ca pregătire pentru California Dreamin'. Deja câştigasem cu scenariul de la California... finanţare de la CNC.
Nemescu îşi dorise să facă şi un mediumetraj, să vadă cum rezistă fizic, dar şi ceea ce crede vizavi de temele care se regăsesc în toate filmele lui şi care se rezumă la povestea băiatului special care se îndrăgosteşte de cea mai frumoasă fată din clasă.
Când eram operator la TVR şi lucram pentru emisiunea "Cu ochii în 4", am văzut un documentar despre un şef de gară de lângă Craiova care oprise un tren NATO. Cum mă întâlneam des cu Nemescu şi Voican (n.red. - scenaristul Tudor Voican), le-am povestit. Le-a plăcut atât de tare povestea încât au început să o scrie.
Acesta a fost începutul. Opţiunile stilistice au venit din grija ca filmul să nu para comercial.
Liviu Marghidan: Opţiunea pentru camera mişcată a venit din temerea lui Cristi că filmul va ieşi prea comercial. De aceea ne-am hotărât să avem un look mai special. Am încercat bleech bypass şi în pozitiv, şi în negativ, dar imaginea tot nu avea caracterul underground pe care îl doream.
Aşa am ajuns la mişcarea din mână, care pe atunci nu-mi plăcea dar care acum îmi place foarte mult. Ţin minte cum venea Andrei Boncea (n.red. - producătorul filmului) să ne spună să mai liniştim camera, că are şi el şefi cărora n-o să le placă.
Pe şeful real de gară l-am invitat şi la filmare, şi la premieră. Nu seamănă deloc cu personajul făcut de Răzvan Vasilescu, e cu totul alt gen de om. Terminase cu 10 şcoala de şefi de gară şi ştia pe de rost cele două regulamente cât palma după care se ghida. De asta şi-a şi permis să facă ce a făcut. Era un om corect.
Vorbeam la Poveste la Scara C despre cum se inspira Nemescu din propria lui experienţă. Când am filmat la California... pe terenul de baschet, când Maria (n.red.- Maria Dinulescu) spune despre Alex (n.red.- Alex Mărgineanu) "nu-i daţi mingea şi lu' bou' ăsta", spuneam că e o remarcă prea dură, dar Nemescu a zis: "Pe cuvântul meu, Marghidane, că mi s-a întâmplat mie. Aşa mi-a zis şefa clasei de la Zoe. (n.red. - Liceul "Zoia Kosmodemianskaia", unde a învăţat Cristian Nemescu)."
California Dreamin' (nesfârşit)
Regie: Cristian Nemescu
Scenariu: Cristian Nemescu
Cu: Armand Assante, Jamie Elfman, Răzvan Vasilescu, Maria Dinulescu, Alex Mărgineanu
Premiul secţiunii "Un Certain Regard"- Cannes, 2007
Un scurtmetraj pe val
În luna august 2007, un scurtmetraj românesc era premiat la Locarno cu Premiul Small Golden Leopard al secţiunii Filmmakers of Tomorrow. Autorul său era Adrian Sitaru, care studiase filmul nu la UNATC, ci la Universitatea Media (unde fusese coleg cu Radu Jude).
Început derutant în notă estivală, ludică, cu un cuplu tipic de români cu copil la mare şi un tânăr care flirtează cu o străină însoţită de copilul ei handicapat, Valuri evoluează spre un tragic rupt de orice context social sau naţional.
Este un film despre laşitate, dar şi despre cât de derutante pot fi stereotipurile. Un film înfricoşător prin modul simplu în care îţi arată că iremediabilul se poate produce în cele mai banale circumstanţe.
Ideea filmului a apărut într-un mod foarte simplu, spune Adrian Sitaru mai în glumă, mai în serios. M-am trezit într-o dimineaţă şi mi-a venit. Am pus-o pe hârtie şi gata.
Nu era filmul final, dar era un început. Filmul îmi place şi azi la fel de mult ca atunci când l-am făcut.
Regie: Adrian Sitaru
Scenariu: Adrian Sitaru
Cu: Clara Vodă, Adrian Titieni, Sergiu Costache, Karen Wallet.
Premiul "Small Golden Leopard" al secţiunii "Filmmakers of Tomorrow" - Locarno, 2007
Lecţie de viaţă
În 2007, un alt scurtmetraj românesc era selecţionat la elitistul New York Film Festival, fiind unul dintre cele şase scurtmetraje alese de organizatori din întreaga lume. Autorul său, Alexandru Mavrodineanu, mai făcuse un scurtmetraj înainte, revenind în România după mai mulţi ani petrecuţi în Occident.
Un tată îşi duce fiul la un club de box, după ce acesta a fost înghesuit un pic de colegi, la şcoală. Dar puştiul nu pare încântat de idee. Ca să-l convingă să fie mai bărbat, scorţosul tată îşi suflecă mânecile cămăşii de firmă şi se lansează într-un meci din care, dacă antrenorul n-ar fi un bun psiholog, ar trebui să iasă harcea-parcea.
În spatele unei masculinităţi asumate a filmului se ascunde un miez dulce. Regia e simplă, directă şi eficientă.
Alexandru Mavrodineanu pentru HotNews.ro: Din lucrul la Lecţia de box îmi amintesc ultimul cadru. Era în ultima zi, după o filmare grea şi tensionată. Tot timpul am filmat cu mare economie de peliculă. În schimb, în ultimul cadru Bughi (n.red. - Bogdan Dumitrache) ieşea abătut pe uşa sălii de box.
Mă gândisem că acesta putea fi un cadru bun pentru final... Cred că am tras vreo zece duble. Cu Bughi care iese şi lasă uşa deschisă. Cu Bughi care o închide de tot. Cu uşa puţin mişcată şi un figurant care o închide. Cu uşa aproape închisă şi un figurant care o deschide. Am avut vreo 10 variante cu uşa aia metaforică şi fiecare om care se respecta din echipă avea o părere despre semnificaţia poziţiei acelei uşi. Bineînţeles că nu a intrat niciuna dintre duble în film.
Dacă aş face Lecţia de box azi, n-aş schimba nimic la el. M-aş schimba pe mine.
Regie: Alexandru Mavrodineanu
Scenariu: Cătălin Mitulescu, Alexandru Mavrodineanu
Cu: Bogdan Dumitrache, Vlad Vodă, Alexandru Manea.
Selecţionat la New York Film Festival - 2007