Nu mai e un secret pentru nimeni că steagul negru cu oase încrucişate este o invenţie a autorilor de romane picareşti din secolul al XIX-lea. Majoritatea piraţilor navigau sub pavilion propriu sau naţional (mai ales în cazul corsarilor), şi doar rareori unii dintre ei arborau, înainte de atac, o cârpă neagră. Dar celebrul icon al morţii care a ajuns apoi să se răspândească în limbajul standard al imaginilor din întreaga lume şi din toate domeniile nu e decât cel mai cunoscut mit din fabuloasa încrengătură de legende ţesute în jurul acestui brand tâlhăresc mult mai puţin romantic în realitate decât în ficţiune. Majoritatea invenţiilor aparţin scriitorilor, dar nu sunt puţine nici tradiţiile, superstiţiile, poveştile şi anecdotele provenite chiar din lumea corăbierilor. La fel ca în cazul westernurilor, al cavalerilor medievali sau al multor alte evenimente istorice, imaginea fabricată a devenit mai puternică decât realitatea, iar un film despre adevăraţii piraţi n-ar tenta, cel mai probabil, decât spectatorii avizaţi. Pentru marele public, piratul poartă chipul lui Eroll Flynn, Gérard Barray, Kabir Bedi sau, mai nou, Johnny Depp.
Aceasta este substanţa din care, cu bunăştiinţă, producătorul Jerry Bruckheimer şi scenariştii Ted Elliott şi Terry Rossio au plămădit trilogia Pirates of the Caribbean, inspirată din parcul tematic al trustului Disney. Cele trei filme, dintre care primele două au bătut deja recorduri nebănuite la capitolul încasări, iar al treilea nu va fi nici el mai prejos, compilează cele mai cunoscute motive legendare, tradiţionale şi imagistice ale temei piratereşti, într-o antrenantă succesiune de aventuri fantastice. Onestitatea cu care autorii îşi asumă convenţia basmului ne plasează în faţa unui caz clasic de "aşa da": poţi face rabat de la orice adevăr documentar, în favoarea imaginaţiei, câtă vreme nu uiţi nici o clipă hitchcockianul făcut cu ochiul spre spectator - sau, mai simplu spus, dacă nu te iei în serios peste măsură. La urma urmei, în logica basmului, totul e permis, cu condiţia să fie inteligent - sau măcar isteţ.
Şi, slavă Domnului, nici de inteligenţă şi nici de isteţime nu duc lipsă scenariile lui Elliott şi Rossio, dublate de regia pe cât de vertiginoasă, pe-atâta de meticuloasă, plină de har şi profesionalism, a lui Gore Verbinski. După succesul de public (şi chiar critică, la nivel de meşteşug al filmului comercial) cu Pirates of the Caribbean: The Curse of the Black Pearl, boomul de box-office al continuării, ...Dead Man's Chest a fost cu atât mai firesc, cu cât, printr-un paradox destul de rar, sechela a întrecut valoric opera de pornire. Dar paradoxul nu se opreşte aici - căci, câtă vreme Cufărul mortului (sau al ...omului mort, cum din topor ca de-atâtea ori au tradus titlul distribuitorii noştri) fusese, totuşi, o sechelă propriu-zisă, seria a treia,...At World's End, a fost concepută din start ca o urmare organică a primelor două, gândită unitar şi realizată parţial concomitent cu a doua - şi totuşi, se prăbuşeşte neaşteptat de zgomotos, devenind abia acum, atât în formă cât şi în fond (şi atât în sens rău cât şi... şi mai rău) o adevărată sechelă.
La drept vorbind, necazul porneşte de la scenariu. În primele două filme, relaţia dintre planul real şi cel fantastic era mult mai echilibrată - povestea începea în cel mai firesc context cu putinţă, şi doar pe parcurs, atent gradat, urmând firul unui blestem presupus legendar, glisa spre tărâmul basmului. Aceeaşi relaţie riguros construită se menţinea şi în partea a doua, unde ponderea fantasticului se accentua tot mai mult, în pas cu adâncirea sensurilor dramaturgice şi intensificarea tensiunii epice, astfel încât apocaliptica luptă finală dintre Jack Sparrow şi Kraken devenea pe deplin acceptabilă pentru orice spectator asimilase convenţia. Or, la...capătul lumii fantasticul e la el acasă, explicit şi supralicitat, de parcă nici n-ar exista pe tot cuprinsul acelor oceane aproape complet a-geografice şi niscaiva porturi sau meleaguri prozaice (excepţie făcând, la nivel strict nominal, Singapore, unde demarează acţiunea). În sine, nici chiar această formulă n-ar fi fost rea, cu condiţia ca dezlănţuirea inventivităţii să continue - dar, din păcate, staţionează. Unul dintre cele mai izbutite personaje, Davy Jones (Bill Nighy), care în...cufărul... se devoalase treptat, compunând un admirabil portret al sufletului damnat în cheie monstruoasă, aici îşi continuă periplul ca un personaj oarecare, fără nici o schiţă de evoluţie, dezvoltare sau aprofundare; pe lângă excelenta mască a tentaculelor (oricum moştenită din episodul doi), Căpitanul Jones se reţine doar prin două momente cu adevărat creatoare: prima apariţie, cu claviatura orgii şi lacrima ştearsă de sub ochi, şi aproape de final, când tentaculul retezat continuă să tragă cheia după el. În rest, tot alea şi tot alea.
Şi mai rău stau lucrurile în cazul personajului Calypso - o săritură peste cal cât toate zilele, sfârşită buf în nas. Dornici să atingă culmile fantasticului, după ce abordează tangenţial (dar repetitiv) tema Razei Verzi, scenariştii se decid s-o aducă în scenă pe însăşi "Zeiţa Mărilor" din mitologia greacă (sau, mă rog, nereida îndrăgostită de Ulise, că titularul demnităţii respective era Poseidon, cu a sa consoartă Amphytrita - da', vorba ceea, mulţi ştie, puţini cunoaşte). Din păcate, chiar trecând peste semidoctismul rapelului cultural, întregul sub-plot calyptic e complet ratat. Reiese că doamna ministru, închisă în trup muritor, nu era alta decât Tia Dalma (Naomie Harris), vrăjitoarea din partea a doua, care în calitate de mulatră din Caraibe se pupă la fix cu tipologia Greciei antice; dar, mă rog, în basm orice e posibil - inclusiv ca, după ce cu mult tam-tam piraţii adună cele nouă piese de puzzle destinate eliberării zeiţei, aceasta să se trezească la dreapta-i divinitate într-o secvenţă cu adevărat spectaculară, numai ca să se năruie sub formă de crustacee şi să dispară-n adâncuri. Mai târziu, pune de-o furtună care putea să se întâmple şi fără ea; şi de-un maelstrom. Şi cam atât.
Dacă-n materie de Jones şi Calypso scenariul ratează atât de vizibil, şi mai rău stau lucrurile cu evoluţia lui Jack Sparrow, şarmantul erou de la care se trăgea peste jumătate din succesul primelor serii. Ideea de pornire e lăudabilă: în cufărul mortului (adică "sub mare", citeşte "pe lumea cealaltă"), unde ajunsese învins de Kraken, Căpitanul Sparrow se confruntă, ca într-un fel de purgatoriu, cu diversele laturi ale personalităţii sale - şi aşa îl şi reîntâlnim, în prima sa apariţie de...la capătul lumii: la bordul unei corăbii încremenite pe o mare albă rigidă (platoul salin din Utah), cu un echipaj format numai din sosii ale lui însuşi. Din păcate, procedeul nu depăşeşte nivelul unei jonglerii simpliste de imagine - iar ulterior, se compromite şi mai rău: revenit printre cei vii, Jack păstrează cu ei doi dintre acei alter-ego, care apar când în mărime naturală, când miniaturali pe umerii lui (dar nu-s nici măcar "înger şi demon", sunt totalmente identici şi vorbesc în plus). Ba chiar, la un moment dar, în temniţa de pe "Olandezul zburător", apare şi al treilea, care-şi scoate creierul din cap, îl linge, şi la sfârşit îl scapă pe jos şi se sperie că nu-l mai găseşte. De ce? Ca să zică lumea-n sală "wow".
Restul personajelor se menţin cam pe aceeaşi linie, cu excepţia lui Bootstrap (Stellan Skarsgard), care se mai îmbogăţeşte pe alocuri, şi mai ales a negativului principal, Lordul Beckett (Tom Hollander), a cărui compoziţie fină şi marcată de accente subtile impresionează mult mai mult decât tuşele groase şi mult prea apăsate ale altora din jur (în special în secvenţa finală, când îl paralizează groaza în faţa inevitabilului). Fâsâie di granda membrii celebrei Frăţii pe care se bate atâta monedă, printre care şi al nostru Marcel Iureş, cu o perucă ţurcană, în rolul Căpitanului Chevalle.
Cele câteva rateuri dramaturgice pe care le-am menţionat în raport cu personajele fac parte dintr-un scenariu cumplit de stufos şi dezordonat, din păcate, suferind de aceeaşi boală a supralicitării pomenite deja mai sus, apropo de latura fantastică. Una dintre principalele calităţi ale primelor două filme consta în perpetua mobilitate a premiselor: scopurile urmărite se modificau de la o dezvăluire la alta, loialităţile se schimbau succesiv, alianţele se făceau şi se desfăceau, şi nimeni nu putea avea încredere în nimeni - toate acestea creând un dinamism remarcabil, presărat cu surprize la tot pasul. Din nefericire, în...capătul lumii aceleaşi lucruri se repetă atât de mult, de des, de excesiv, încât de la un moment dat povestea devine efectiv imposibil de urmărit - noroc că totul arată atât de frumos, încât nu faci decât să-ţi spui, în treacăt: "A, ăsta iar a trădat - cu cine e acum...? Nu contează, ia uite că iar iese «Olandezul zburător» de sub apă şi scoate tunurile - ce tare!" Ce-i drept, există şi o secvenţă de un haz delicios, ironizând tocmai aceste apucături - când toţi, dar absolut toţi, îşi scot pistoalele şi le îndreaptă unii spre alţii, conform fidelităţilor şi ostilităţilor de moment, iar când să tragă (din nou, toţi în acelaşi timp), se aude doar un concert de ţăcăneli: se udaseră.
În sfârşit, cel mai mare eşec de construcţie (parţial salvat, din fericire, după cum vom vedea) se constituie tocmai în punctul culminant al secvenţelor confruntării finale: sub conducerea Lordului Beckett, Compania Indiilor de Est a reuşit să le opună celor nouă corăbii ale piraţilor reuniţi o flotă de zeci de vase, condusă de nava contraamiral şi de redutabilul "Olandez zburător". Totul anunţă o bătălie cum nu s-a mai văzut nicicând pe-acest Pământ - şi când colo, ambele flote stau frumuşel în banca lor, şi nu se duelează decât două corăbii: "Perla neagră" şi "Olandezul..." - pentru ca în final să se implice, spre a fi literalmente spulberată, şi nava contraamiral a lui Beckett, cu cele trei punţi de tunuri ale sale. O regulă elementară de compoziţie scenaristică ar fi impus soluţia tactică a declanşării ostilităţilor pe toate fronturile - iar în centrul luptei navale să se înfrunte cele două corăbii de marcă, ale protagoniştilor şi respectiv antagoniştilor.
Din fericire, gafa reducerii flotelor la statutul de figuraţie e salvată de măiestria acestei lupte între "Perlă..." şi "Olandez..." - care, în plan cinematografic, relevă tot ceea ce are bun filmul, şi ce-i va justifica succesul de public.
Aşa cum am spus, hibele se află la nivel de scenariu; pe lângă excesele, dezechilibrele şi neclarităţile deja amintite, se simte clar că autorii au obosit. Deşi articulate precis şi profesional fiecare în sine, situaţiile dramatice se succed, în ansamblu, trenant, fără a mai avea ingeniozitatea sclipitoare din primele două filme, astfel încât surprizele nu mai funcţionează decât parţial. Nici umorul nu mai e la fel de viu şi savuros - nefăcând altceva decât să repete aceleaşi şi aceleaşi tipuri de poante. Din fericire, salvarea şi prospeţimea vin de la regie - în acest sens, turul de forţă al lui Verbinski devenind aproape comparabil cu inegalabila performanţă a lui Zemeckis de-acum douăzeci de ani, cu Back to the Future, în materie de serial comercial de calitate superlativă. Indiscutabil, Verbinski ştie să filmeze - iar măiestria decupajului, a încadraturilor, a plasticii de o picturalitate şocantă (cu bile albe şi pentru operatorul Dariusz Wolski), fac din Pirates 3 (cum îl numea, pe scurt, echipa la lucru) un spectacol vizual ireproşabil. Simţul vizual al cuplului Verbinski-Wolski, de la compoziţiile grandioase de ansamblu până la cele mai mici detalii menite să întregească starea de real, cooperează perfect cu efectele speciale ale lui John Knoll şi Charles Gibson. Se reţin în special angoasantele momente ale ieşirii "Olandezului zburător" la suprafaţă, halucinantul "capăt al lumii" (sau "margine a hărţii") unde apele oceanului se revarsă în abis (secvenţă care face credibilă imposibila imagine descrisă de Poe în finalul lui...Gordon Pym), mersul "Perlei negre" pe sare sau pe nisip, purtată de crabii metamorfozaţi din pietre - şi, evident, secvenţele de luptă, culminând cu duelul final dintre "Perlă..." şi "Olandez...", un spectacol unic pentru care filmului merită să i se ierte toate celelalte păcate - că, slavă Domnului, sunt cu ghiotura.
Totuşi, să nu fim cârcotaşi. La drept vorbind, oboseala de...la Capătul Lumii nu anulează nici farmecul...blestemului..., nici apogeul valoric din...cufăr..., iar trilogia Piraţilor din Caraibe n-a nutrit nici un moment, în fond, ambiţii nemăsurate. Nimeni nu-i poate reproşa că nu se achită onorabil de misiunea pe care şi-a propus-o: o distracţie virtualmente fără limite.
23 mai, 2007, h. 16:30-18:32
Bucureşti, România