Saga Piraţilor din Caraibe a ajuns un fel de echivalent narativ al cabinei de vapor din O noapte la operă, cu aceeaşi densitate de lunatici pe centimetru pătrat şi cu regizorul Gore Verbinski pe post de Groucho Marx, invitînd înăuntru într-o veselie noi şi noi personaje. Ce-i drept, unele dintre personajele astea mai şi ies, pe motiv de moarte violentă, dar moartea nu e mai mult decît un concediu în universul Piraţilor, unde, după trei serii, la graniţa dintre lumea noastră şi lumea cealaltă s-a creat un du-te-vino mai ceva ca la Vama Nădlac. De exemplu, ultima dată cînd îl văzuserăm pe căpitanul Jack Sparrow (Johnny Depp), în Pirates of the Caribbean 2, acesta se năpustea spre fălcile deschise ale unui monstru marin, cu un voios "Salutare, monstrulică!"; în Pirates of the Caribbean 3, prietenii lui Sparrow, Will (Orlando Bloom) şi Elizabeth (Keira Knightley), se duc să-l recupereze de pe lumea cealaltă, însoţiţi şi de fostul lui duşman din Pirates of the Caribbean 1, căpitanul Barbossa (Geoffrey Rush), reîntors din morţi special în acest scop. Dar Will vrea să-l salveze în primul rînd pe tatăl său, Bill, la rîndul său mort şi apoi sculat din morţi - dar numai pe jumătate, ca să slujească în echipajul de piraţi-zombi-infestaţi-de-nevertebrate al lui Davy Jones (Bill Nighy). Tot pe urmele lui Jones se află şi vrăjitoarea Tia Dalma (Naomie Harris), care fusese iubita lui Jones pe vremea cînd el nu era mort, iar ea era (puţină atenţie, vă rog) zeiţa Calypso. Pe urmele tuturor se află diverşi oficiali şi ofiţeri ai Imperiului Britanic, care atunci cînd mor - şi în episodul ăsta mai mor - tind să rămînă morţi. Slavă Domnului! Dar nu-i nimic, pentru că tot în episodul ăsta intră în scenă un nou cuplu comic (papagal plus maimuţă), un întreg echipaj de clone ale lui Johnny Depp şi, în punctul culminant, toţi "lorzii piraţi" din lume - ăla african, ăla indian, ăla francez (Marcel Iureş) ş.a.m.d. Pe scurt, dacă mai există susţinători ai ideii că o operă de artă e cu atît mai respectabilă cu cît înţelegi mai puţin din ce se întîmplă într-însa, le recomand să dea pauză la DVD-ul cu Anul trecut la Marienbad şi să meargă la Piraţii din Caraibe; arată ca un film hollywoodian de vară, dar, credeţi-mă, mult mai uşor înţelegi ce se întîmplă într-unul dintre romanele alea de Faulkner în care acţiunea acoperă trei generaţii, planurile temporale se amestecă şi toate personajele se numesc Quentin.
Acest gust al aglomerării fără rost - un spirit de mai-mulţi-egal-mai-veseli dus pînă la iresponsabilitate - a contribuit, pînă la un punct, la farmecul Piraţilor, eliberîndu-i, pe cît se poate, de uriaşa forţă gravitaţională a tehnologiei şi a bugetului şi aducîndu-i un pic mai aproape de ce însemna cinema-ul pe vremea lui Mack Sennett: mişcare pură, iresponsabilă - cît mai mulţi bezmetici alergînd în cît mai multe direcţii, nu contează de ce. Într-o perioadă în care majoritatea blockbuster-urilor par să se mişte greu, în parte şi din cauza efortului de a pretinde la tot pasul că eroii lor nu aleargă aşa, de bezmetici, ci pentru un ideal mai înalt, suplimentul de sprinteneală al acestei serii se datorează faptului că, pînă acum, a refuzat să se prefacă excesiv de interesată de idealurile mai înalte. Ce-i drept, în episodul ăsta ni se vorbeşte puţin despre libertate, dar fraternitatea, să spunem, nu e la mare căutare în această lume: trădarea e interacţiunea umană de bază (cum era şutul în fund în lumea lui Sennett) şi, aşa cum alţi prieteni conversează cel mai bine cu berea în mînă, eroii principali, care n-aveau cum să nu se împrietenească un picuţ după ce s-au trădat de atîtea ori, continuă să converseze cel mai bine cu pistoalele în mînă. Dintre actori, Geoffrey Rush e cel mai bun în interacţiunile de genul ăsta: de cîte ori spune ceva, răutatea piraterească îi gîlgîie în gît de parcă ar face gargară cu ea. Întoarcerea lui e marea plăcere a acestui episod, mai ales că e o ocazie de a afla că pe personajul lui, Barbossa, îl mai cheamă şi Hector; e un şoc, ca şi cînd ţi s-ar spune că pe Dracula îl mai cheamă şi Marcel.
Astea fiind spuse, La capătul lumii e cel mai nesatisfăcător film din serie. Alergătura nu se mai transformă în balet comic (aşa cum se întîmpla în cele mai bune momente din 1 şi 2), ce-a fost elan autentic pare să se fi consumat şi aglomeraţia pare întreţinută mai mult din inerţie (ba mai rău, dintr-un simţ al responsabilităţii) decît dintr-un spirit de iresponsabilitate sennettiană. Se vede după disperarea cu care realizatorii aruncă în joc gag după gag (parcă nici nu-i mai interesează dacă nimeresc; nu-i mai interesează decît să ţină lucrurile în mişcare) şi după superficialitatea cu care tratează momentele mari: întrunirea celor nouă "lorzi piraţi" e o rasoleală, iar transformarea vrăjitoarei la loc în zeiţă e din alt film (mai precis, din Atacul femeii de 15 metri). În concluzie, dvs. decideţi ce faceţi cu filmul acesta. Dacă vă hotărîţi să mergeţi la el, vă mai pot ajuta cu o diagramă detaliată a personajelor şi a aspiraţiilor care le însufleţesc. Am trudit la ea trei zile, sfătuindu-mă adesea cu alţi cronicari. Asta numim noi muncă.