Come on, Terry, let's wrap it up! - Pirates of the Caribbean: At World's End

Subiectul seriei Piraţii din Caraibe nu este deloc nou. Personajele sunt inspirate dintr-un "theme-ride" din Disneyland, iar majoritatea elementelor sunt preluate din mituri şi fabulaţii vechi de câteva secole - blestemul aurului aztec, zombii, calmarul uriaş (kraken), Davy Jones (ca expresie lingvistică), băştinaşi canibali, Flying Dutchman (ca legendă printre marinari), toate sunt "suspendate" şi pot fi oricând refolosite. Farmecul seriei nu constă în originalitatea ideilor ci în capacitatea de sinteză a tuturor acestor elemente deja sedimentate în memoria colectivă. Încă din primul film spectatorul se simte extrem de familiar cu acest univers care îmbină poveştile copilăriei lui, toate reeditate la standardele cinematografiei moderne, într-un fabulos balet de dinamism şi culoare care îi satisface imaginaţia.

Primele două filme (The Curse of the Black Pearl) şi (Dead Man's Chest) jonglează isteţ cu vechile teme, ţesând între ele situaţii captivante cu răsturnări cu tot. Din păcate, ultimul film al trilogiei se află sub egida subiectivităţii - cauzate de succesul de box-office şi de un public loial care va accepta orice i se va servi.

Era clar încă dinaintea premierei că filmul e dator să rezolve conflictele lansate în episodul 2 (privilegiat cu o mult mai mare autonomie faţă de primul episod). Ţinând cont că scenariile au fost scrise aproape unul după altul, m-aş fi aşteptat ca Pirates 3 să fie plin de dramaturgie îndrăzneaţă, motiv pentru care autorii au plasat atâtea "punţi" în finalul filmului precedent - un Jack Sparrow tras de kraken în necunoscut, un Davy Jones hotărât să se răzbune, dezvoltarea ameninţătoare a imperiului naval englez, un echipaj condus de bivalentul căpitan Barbossa şi misterioasa vrăjitoare Tia Dalma. Am fost surprins să văd că toate aceste lucruri au fost rezolvate în grabă şi fără sclipirea de până acum.

Atât de pregătitul Capăt al Lumii este un fad deşert, nedeterminat geografic. De ce menţionez asta? Pentru că una din calităţile primului film este încadrarea fabulosului într-un cadru delimitat spaţio-temporal (sfârşitul secolului al XVII-lea, Marea Caraibilor, referiri la Anglia, referiri la civilizaţia aztecă), elemente veridice ce fac "incredibilul credibil". Echilibrul dintre real si fantastic continuă într-o manieră inedită în Dead Man's Chest, unde eroii duc un război modern cu Compania Indiilor de Est, în paralel cu unul aproape mitologic cu clanul de mutanţi marini ai lui Davy Jones.

Conform legii designului, în orice lucrare trebuie să existe "5% roşu" (în cazul nostru, roşu = fantastic); ca atare, Pirates 3 depăşeşte limita, pierzând tonalitatea celorlalte două, împroşcând cu "roşu" prin introducerea forţată a acestui "capăt al lumii", şi mai ales a zeiţei Calypso. Problema divinităţii nu a mai fost pusă pe parcursul seriei, efectul apariţiei ei în final creează o "aritmie" iritantă. Apariţia ca apariţia... dar ce facem cu DISPARIŢIA ei, bruscă şi neelucidată? Se va materializa hodoronc-tronc un vârtej pe mare, al cărui singur scop e "showul" cu care contribuie la confruntarea finală. Probabil că Naomie Harris a cerut o mărire de salariu, lucru soldat cu scoaterea pe tuşă a Tiei Dalma / Calypso, fără a explica de partea cui e, dacă va rămâne cu Davy Jones, în ce constă puterea ei, dacă va mai apărea în Piraţii din Caraibe 4.

Lucru care ne aduce la un alt aspect nesatisfăcător. Relaţia ei cu Davy Jones: lucrată subtil, abia sesizabilă în episodul 2, singurele indicii fiind definiţia ei mândră la adresa amantei lui Davy Jones şi un cadru de trei secunde cu un medalion similar cu cel al acestuia în căbănuţa sa. "Stropul" devine "baltă", conotaţiile devin concret Hallmarkian. Mărturisiri explicite: "l-am.", "încă o.", "hai după bătălie să ne."; sentimentalisme prăfuite din partea unor personaje cu un caracter (până atunci) mult prea complex...

Este un exemplu clar de tipologii inspirate pierdute pe drum. Tia Dalma - fascinantă prin relaţia ei misterioasă cu Sparrow, îngrijorătoare pentru capacităţile ei necunoscute într-ale Voodoo-ului, banalizată şi redusă la rang de apariţie în Xena, prin transformarea ei în zeiţă. Davy Jones - pe lângă splendida sa alură de gentlefish, toate acţiunile lui dau intimidanta senzaţie de stăpân al apelor. El e cel care are puterea de a oferi nemurirea, contra cost. El e cel care domină în afacerile cu Jack Sparrow şi cu Will Turner, dar mai ales el are asul cefalopod în mânecă. Singura lui slăbiciune este latura sentimentală, bine ascunsă (şi la propriu şi la figurat). Ingenios creat în toate aspectele, doar pentru ca rolul lui să îşi piardă vizibil importanţa în episodul al treilea, folosit ca un "villain" spadasin obişnuit şi reacţionând neinteresant ca victimă a femeii.

Probabil cel mai mare plot-fâss al filmului este Adunarea Piraţilor. Pregătită mai bine de jumătate de film, adunarea celor nouă Lorzi ai Pirateriei Mondiale se dovedeşte inutilă acţiunii. Pretextul era ofertant: pirateria a devenit anacronică. Lumea modernă (reprezentată de Compania Indiilor de Est) se închide în jurul ultimilor "câini-de-mare". Este momentul unei bătălii decisive între Compania Britanica (o invincibilă Armadă) şi piraţi, a căror singură şansă este o alianţă. Totuşi, când cele două flote ajung faţă în faţă, bătălia are loc doar între Black Pearl (ai noştri) şi Flying Dutchman (ai lor), pe buzele mai sus-menţionatului vârtej. E de ajuns ca o singură corabie să fie distrusă ca restul Armadei să întoarcă pânzele. Scenariştii şi regizorul au căzut de-acord că prioritară într-un film a cărui acţiune are loc 90% pe mare este o secvenţă de "pupat Portul Independenţei" şi nu una plicticoasă şi documentaristă despre bătălia navală (caz în care piraţii nu ar fi avut nici o şansă).

Ca un crin în mocirlă, se evidenţiază Lordul Beckett (Tom Hollander), probabil singurul personaj care mai are coloană vertebrală şi nu se pierde în peisaj. Calmul său tăios si manierat potenţează inedit caruselul acţiunii din jur. Un arivist picat într-o lume de basm nu se va pierde cu firea. Va găsi imediat calea cea mai ofertantă şi o va folosi. Reprezentantul "Commonwealth"-ului nu face distincţie între oameni-peşti, piraţi sau amirali. Algoritmul este acelaşi pentru toţi. În momentul în care acesta nu mai este respectat, şi corabia aflată în subordinea lui întoarce armele, Lordul Beckett sare de pe ax, şi sistemul lui de gândire cedează. Poate o reacţie nu destul de bine motivată, dar caracterul ei de "dramă de idei" importată oferă o notă de prospeţime neaşteptată secvenţei finale.

Dacă scenariştii (Ted Elliott & Terry Rossio) s-au pripit cu un scenariu flasc, jumătate aventură deja-ştiută şi un sfert pretext pentru a-l arăta pe Johnny "Sparrow" Depp făcându-şi numărul, coregrafii îşi culeg laurii în sfertul de film care le revine lor - lupta finală. Spectaculoasă, excelent filmată, excelent montată (în buna tradiţie a montajului paralel), nu devine monotonă (Lucas şi Jackson, luaţi aminte!), nu oboseşte ochiul. Reprezintă principala calitate a acestui final de serie, fiecare meşterind ce ştie mai bine. Verbinski construieşte şi dirijează baletul bătăliei, Depp face acrobaţii şi mutriţe, Bloom şi Knightley mai duel, mai ţucat, Rush se amuză, entuziasmat la culme de jucăria blue screen-ului şi Hans Zimmer transformă tensiunea luptei în percuţii şi viori.

Asemenea întâmplărilor "cu haz", din realitate, care clădesc suspans, plimbă subiecţii prin secţii de poliţie şi paturi de blondine doar pentru a se termina cu un: "A, şi nimic. S-a trezit de dimineaţă în şanţ şi a jurat că nu mai bea", la fel şi At World's End reprezintă mai mult un epilog decât un punct culminant, rezolvând problemele propuse şi atât. Pentru a fi mai digerabil e de preferat să fie văzut cronologic ultimul. Astfel, întorcându-ne la copilărie, ne putem bucura de lucrurile mărunte. Zâmbetul lui Geoffrey Rush, o bandană pe capul lui Orlando Bloom, un schimb de replici între Lee Arenberg şi Mackenzie Crook... Că doar îi ştim. Doar sunt de-ai noştri!

Collins (Filip-Iosif Columbeanu)
25 mai 2007