Eroul filmului Amen, realizat de Costa-Gavras, este ofiţerul Kurt Gerstein, medic şi inginer care în timpul războiului lucra la Institutul de Igienă al Waffen SS. În această calitate a testat gazul Zyclon B, care a fost folosit la gazarea a mii de deţinuţi, în majoritate evrei, în lagărele de la Belzec şi Treblinka. Gerstein a intrat în Waffen SS, după propriile mărturisiri, ca "spion al Domnului", cu intenţia de a detona Răul din interior. A scris în lunile aprilie-mai 1945 celebrul Raport care îi poartă numele, după ce în prealabil încercase fără rezultate să sensibilizeze Suedia şi Papalitatea în legătură cu crimele pe care Al Treilea Reich le făcea în lagărele de muncă forţată. Gerstein a murit la 25 iulie 1945, în celula sa din închisoarea Cherche-Midi din Paris, unde era închis pentru crime împotriva umanităţii. Varianta sinuciderii nu a fost niciodată demonstrată. Reabilitarea a venit tîrziu.
În film, Gerstein e interpretat de Ulrich Tukur, actor german născut pe 29 iulie 1957. A mai jucat în peste 15 filme germane. A făcut mult teatru. E şi muzician - cîntă la pian, acordeon şi vioară şi are şi o trupă. Lucrul cel mai interesant legat de el şi de Amen e faptul că a locuit timp de 6 ani, fără să ştie, în aceeaşi casă în care a locuit şi Gerstein. Iubeşte swingul şi stilul retro. La Bucureşti a venit cu o şapcă pe cap, rupt din atmosfera anilor '40.
- Credeţi în coincidenţe?
- Nu sunt o persoană înclinată spre ezoterism, dar această coincidenţă a fost atît de bizară, încît am resimţit-o ca şi cum ar fi fost mai mult decît o simplă coincidenţă. De fapt, tot timpul m-am simţit aproape de personaj, pentru că eu consider că lupta lui a fost unică - foarte puternică şi foarte tragică. M-a emoţionat şi mai mult şi a fost aproape devastator să aflu că am locuit în aceeaşi casă.
- Semănaţi şi fizic cu Gerstein.
- El era un pic mai subţire.
- Aveţi şi alte lucruri în comun? Sunteţi parcă şi aceeaşi zodie.
- El avea o personalitate diferită de a mea, era un om foarte religios. Mi-a plăcut la el acea incredibilă energie de a se arunca într-o luptă pe care ştia că n-o poate cîştiga.
- Ce indicaţii v-a dat Costa-Gavras?
- Foarte puţine, de fapt. M-a lăsat să intru singur în personaj. Am citit tot ce s-a scris despre el şi pur şi simplu mi-am imaginat cum m-aş fi comportat dacă m-aş fi confruntat cu situaţiile respective. Îi sunt recunoscător însă lui Costa-Gavras pentru atmosfera pe care a creat-o pe platou. M-am simţit în largul meu. Trebuie să fii calm în faţa camerei şi să laşi să apară acele impulsuri care îţi fac jocul autentic.
- Piesa lui Rolf Hochhuth, "Vicarul", e adusă pentru prima oară pe ecran. De ce aşa tîrziu?
- Nu ştiu. Ea a ieşit în 1963 şi nici un regizor de film nu s-a atins de ea. Nici măcar în Germania. Receptarea ei aici nu e oricum una uşoară, pentru că subiectul atinge un punct sensibil.
- Poporul german nu e astăzi mai dispus la a dezbate asemenea subiecte?
- Aşa s-ar părea, dar am fost antrenaţi să ne uităm la Al Treilea Reich într-un mod foarte special, să ne recunoaştem ca singuri vinovaţi. Orice ofiţer SS este blamabil în ochii noştri. Însă istoria nu e albă şi neagră. E gri. Iar cînd arăţi un ofiţer SS cu ceva bun în el, oamenii nu vor să-l vadă, pentru că nu se potriveşte cu sistemul lor de gîndire. De aceea, cred că receptarea acestor 12 ani (n. red. - 1933-1945) nu e atît de liberă pe cît ne-o imaginăm.
- Recent, aţi jucat şi în filmul lui Szabo Istvan, Taking Sides / Le cas Furtwangler, alături de Harvey Keitel şi Stellan Skarsgaard, un film care tot despre vinovăţia din indiferenţă vorbea, în speţă despre cazul compozitorului Furtwängler. Ce rol aţi avut în acest film care, ca şi în Amen, a fost prezentat la Berlinală?
- Eram al doilea violonist al Orchestrei Filarmonice din Berlin. A fost un rol interesant, deşi n-a fost mare ca întindere. Jucam o fiinţă speriată, laşă, care din prea multă frică începe să-şi spioneze şi să-şi toarne colegii de orchestră.
- De ce trăiţi acum în Italia şi nu în Germania?
- Am stat în Hamburg 15 ani, dintre care 7 am făcut teatru (am avut o companie mică, dar care a avut succes), însă am avut senzaţia că, înainte de a îmbătrîni prea mult, trebuie să-mi părăsesc ţara şi să mă uit la ea de departe. Mi s-a părut că venise vremea s-o iau de la capăt, ca un extraterestru, într-o ţară a cărei limbă n-o vorbeam defel.
- În film, fiica dumneavoastră, Lily, o joacă pe fina lui Gerstein. De ce n-aţi venit cu ea acum la Bucureşti?
- Ea locuieşte în America şi trebuie să meargă la şcoală. Mama ei n-ar fi lăsat-o să vină.