Lipsa de confort - Black Hawk Down

Dacă sunteţi prea duri pentru acest Montmartre idilic, încercaţi Mogadishu, devenit cîmp de bătălie în cel mai violent episod al intervenţiei americane în Somalia. Dar cu un avertisment: nu cred că vreun mîncător de floricele şi băutor de Cola, aflat în siguranţa unei săli de cinema, poate ajunge mai aproape de experienţa reală a războiului, decît îl aduce Ridley Scott în filmul său Black Hawk Down / Elicopter la pămînt. În primele 25 de minute ale filmului său Saving Private Ryan, Spielberg ne îmbrîncea pe Omaha Beach, sub răpăiala unor orori care se petreceau atît de repede, încît spectatorul îşi îngropa instinctiv capul între umeri, se transforma într-un soldat alergînd pe plajă, abia înregistrînd, din colţul ochiului, cîte un nou detaliu (soldatul care adineauri alerga cot la cot cu tine şi care acum a dispărut, e o ploaie de bucăţi venind peste tine) şi căutînd cu disperare faţa binecunoscută a lui Tom Hanks - vedeta care să-ţi aducă aminte că, în fond, e "doar un film".

Dar Saving Private Ryan se potolea după acea secvenţă. Dimpotrivă, Black Hawk Down (care n-ar fi fost posibil, fără Ryan) începe cu aproximativ o jumătate de oră de calm relativ, timp în care Ridley Scott ne prezintă situaţia, soldaţii, misiunea. Apoi ne lasă în centrul oraşului Mogadishu, pentru două ore de furie, aproape fără un moment de acalmie. Nu ne oferă nici confortul minim al prezenţei starurilor: vrem să ne agăţăm de Ewan McGregor (e o vedetă, nu poate fi spulberat sub ochii noştri), dar cum să-l mai deosebim de toţi ceilalţi - nasuri şi bărbii ieşind de sub căşti? Filmul nu are nici un mesaj - aceasta e forţa (şi totodată limita lui): e un film de acţiune şi, dacă vreţi, un elogiu adus soldatului profesionist, pe care nu-l interesează nici un fel de propagandă, ci doar viaţa lui şi a camaradului de lîngă el.


Black Hawk Down, SUA, 2001

Regia: Ridley Scott
Cu: Ewan McGregor, Josh Hartnett