Dansînd cu Björk - Dancer in the Dark

La ora la care sînt scrise aceste rînduri, prezenţa celui mai aşteptat muzical al anului - Dancer in the Dark - în selecţia oficială a Festivalului de la Cannes e aproape o certitudine; la ora la care le citiţi, protagonista lui, cîntăreaţa islandeză Björk s-ar putea lăuda cu un premiu pentru interpretare. Dacă nu, tot ce-i "possibly maybe" (ca să cităm una dintre piesele ei) ca islandezii s-o sanctifice şi să-i ridice statuie undeva, pe malul Oceanului pe care-l iubeşte atît de mult, iar americanii s-o ia la ochi pentru viitoarea cursă a Oscarurilor. Fie doar şi pentru cel mai bun cîntec...

La începutul lunii aprilie, "site"-urile dedicate lui Björk nu suflau o vorbă despre Dancer in the Dark. De la producători - pe care i-am contactat via e-mail - nu am reuşit să smulg decît o imagine din timpul filmărilor. Cei care aşteptau cu sufletul la gură noi amănunte aveau tot dreptul să se lamenteze, folosind chiar cel mai popular refren al cîntăreţei: "It's Oh So Quiet". Nu ne rămînea decît să aşteptăm, "liniştiţi", premiera canneză şi să ne mulţumim cu ce ştiam de anul trecut. Anume: că filmul e o tragedie muzicală, în care regizorul danez Lars Von Trier (Breaking the Waves) a scris un rol special pentru Catherine Deneuve; că Björk interpretează rolul unei cehoaice care, la mijlocul anilor '60, emigrează în America, unde speră să strîngă bani pentru a plăti operaţia de ochi a băiatului ei; în fine, că aceeaşi Björk a compus muzica şi a scris versurile (dar asta o puteam ghici şi singuri). E cel mai important contact cu lumea filmului al celei care, pînă acum, se rezumase doar la cîteva secunde în Prêt-à-porter. În plus, împrumutase cîteva piese unor soundtrackuri: Army of Me (în Tank Girl), Hunter (în Dosarele X-filmul), All is Full of Love (în Ceux qui m'aiment prendront le train) şi Amphibian (în Being John Malkovich). Provocatoarele ei ipostaze din videoclipuri (cele mai bune în materie - sorry Michael & Madonna!) nu făcuseră însă decît să pregătească terenul pentru aventura ei cinematografică.

VideoBjörk

Întîmplător, videoclipul incredibil de tonic şi de desuet al amintitei It's Oh So Quiet are aerul unei repetiţii pentru turul coregrafic de forţă din Dancer in the Dark, fiind inspirat de muzicalurile anilor '50: aici, Björk dansează swing şi are ca partener... o cutie poştală. Dar s-o luăm cronologic. În Human Behavior, se comportă la fel ca oricine pus în situaţia ei: urmărită de-un urs de pluş, Björk începe să zboare. În Big Time Sensuality dansează pe platforma unui trailer, care-şi face loc pe o aglomerată stradă new-yorkeză; în Violently Happy nu mai e fetiţa excentrică din apariţiile anterioare: e îmbrăcată într-o cămaşă de forţă, e coafată violent şi nimic n-o face mai fericită decît sfîşierea unei păpuşi. În Army of Me, e şi mai radicală: transformată într-un veritabil terorist, plasează o bombă într-o galerie de artă, dar nu înainte să treacă prin cabinetul stomatologic al unei gorile. I Miss You face din ea personaj de desen animat, dar să nu credeţi că s-a cuminţit: la un moment dat, maltratează o găină (din fericire, tot "animată"). În vreme ce Hyper-Ballad o reduce la dimensiunea unei "piese" electronice care traversează etapele unui joc video, splendidul Isobel, turnat în alb-negru, face din ea diva scandinavă a filmului mut. Metamorfozele ulterioare sînt şi mai şocante. În Yoga (piesă dedicată maseuzei ei), Björk e, nici mai mult nici mai puţin decît Muma Pămîntului. În Hunter, e chelită digital şi sfîrşeşte "înghiţită" de un urs polar, iar în All is Full of Love (regizat de Chris Cunningham, cel care o "spărgea" pe Madonna în ciori, în celebrul Frozen), Björk e un robot care face dragoste cu clona ei. În Alarm Call (regizat de inclasabilul creator de modă Alexander McQueen) pluteşte deasupra apei, în vreme ce un şarpe lunecă peste ea, iar nişte pirana îi zdrenţuiesc rochia. Incontestabil capodopera ei, Bachelorette continuă şi pune capăt aventurilor lui Isabel, reîntoarsă în Ţara Metroului şi a Zgîrie-Norilor: povestea vieţii ei devine un best-seller şi o piesă de un asemenea succes, încît celebritatea cîştigată se întoarce împotriva ei.

Debut/Post

Nimic nu ne împiedică să vedem în toată această stranie video-evoluţie povestea vieţii lui Björk însăşi. Ea este cea care a părăsit Islanda natală (unde "celebritatea e o noţiune relativă, de vreme ce aproape toţi cei 250 000 de locuitori se cunosc între ei") pentru o Londră în cenuşiul căreia a sperat să se piardă.
Ea este cea pe care succesul albumului ei de debut, intitulat chiar aşa, Debut (1992), a luat-o pe nepregătite. Se aştepta să sfîrşească în coşul de chilipiruri, dar lansase, fără să vrea, o invitaţie la o petrecere privată pe care nimeni nu voia s-o rateze. Spre disperarea ei, se vînd peste jumătate de milion de exemplare în numai opt luni. Spre bucuria ei (egoistă), următoarele două - Post (1994) şi Homogenic (1997) - nu vor depăşi această cifră. Cu cît încearcă să evite faima, cu atît i se solicită mai multe interviuri. Inevitabil, ajunge să agreseze o femeie care voia să-i stoarcă o declaraţie pentru un show TV live, iar la cîteva zile de la acest incident intens mediatizat, sinuciderea violentă (şi fericită?) a unui fan de 21 de ani pune capac: acesta îi trimisese pe adresa reşedinţei ei londoneze un colet conţinînd o bombă cu acid şi o videocasetă pe care filmase fabricarea ei. Total interzisă, Björk se mută într-un castel în Spania. Mai trecuse prin acest infern al celebrităţii în Islanda, cînd încă făcea parte din trupa Sugarcubes: cu cît muzica lor era mai insuportabilă, cu atît mai mare era delirul mulţimii. I-au pus capăt dezintegrînd formaţia! Cîţi oare ar mai face-o astăzi? Poate doar tot Björk. "Îmi spun uneori că, dacă aş fi mai onestă cu mine însămi, m-aş retrage. Aş cînta doar pentru mine, ca atunci cînd eram copil şi cîntam plantelor. Şi poate că acesta e adevăratul cîntec: cel pe care nu-l aude nimeni!"

(Hippie)Shake cu cuburi de zahăr

1966. Are un an cînd mama ei o ia pe panta feminismului, părăsindu-şi soţul şi alăturîndu-se unui grup hippiot din Rejkavik. Aceştia închiriază un apartament în care pun în practică formula "sex, drugs & rock'n'roll". În mod paradoxal, dezordinea o face pe Björk Gudmundsdottir să devină foarte ordonată şi destul de refractară la modul de viaţă al "părinţilor" ei. "Chiar n-aveţi de gînd să faceţi nimic?", le spune disperată. Ce face însă ea?

Se plictiseşte de moarte la şcoală, unde toţi îi spun că are talent, dar că nu e disciplinată. Îşi vopseşte părul în fel şi chip, iar o dată chiar se tunde zero. De plictiseală, la 11 ani scoate un album care-i poartă numele şi care o transformă în copil-minune. Acesta se vinde în peste 7000 de exemplare şi plăteşte facturile familiei. Renunţă însă la diploma de precocitate şi, implicit, la invitaţia de a mai înregistra un album, preferînd compania colegilor ei de clasă. Împreună formează un grup care excelează la capitolul "prost gust" (de aceea, îşi spun "Bad Taste"). Pentru ea, "libertatea e cel mai puternic afrodisiac" (la capătul unei petreceri, se urcă pe acoperiş, ameninţîndu-i pe toţi că se aruncă), iar oceanul - cea mai dulce casă. "Sînt un semn de apă. Sînt obsedată de bărci care, pentru mine, simbolizează libertatea, şi, nu de puţine ori, îmi înregistrez piesele nu în studio, ci pe plajă, graţie unui microfon special."

La 20 de ani rămîne însărcinată. Gravidă, îşi permite un mic lux cosmetic, smulgîndu-şi sprîncenele înaintea unui show televizat. "O femeie m-a dat chiar în judecată pentru că a făcut atac de inimă. Din fericire, a pierdut." E tentată de ideea unui avort, dar în dimineaţa dinainte de a merge la spital renunţă. O dată ce se naşte Sindri, Björk se mută cu tatăl acestuia, Thor, într-un apartament, care devine punctul de întîlnire al artiştilor alternativi islandezi. Împreună cu patru dintre ei, Björk şi Thor înfiinţează în 1986, o formaţie: Sugarcubes (Cuburi de zahăr). Nu iau nimic în serios, chiar şi atunci cînd concertele lor devin intens frecventate. Înainte de destrămarea trupei, Björk înregistrează Gling-Glo, o colecţie de piese folk tradiţionale care se vinde ca pîinea caldă în Islanda.

Trei albume şi 100 de Björk

Cele trei albume solo care vor urma sînt, fiecare în felul său, un superlativ: Debut e cel mai bine vîndut în întreaga lume, Post e cel mai apreciat de critica de specialitate, iar Homogenic e cel mai personal.

Primul e "conceput încă din Islanda, e plin de excentricităţile mele şi nu încearcă să fie pe placul nimănui." Intens rulat în discoteci, Debut îi aduce totuşi lui Björk reputaţia de divă a muzicii de dans. Deşi, pentru maximum de efect, muzica ei trebuie ascultată în particular, dacă se poate la cască. Doar aşa puteţi simţi, de pildă, atracţia ei declarată faţă de ritmul şi zgomotele vieţii cotidiene. Ca dovadă, Björk înregistrează live piesa There's More to Live than This într-o toaletă publică londoneză!

Al doilea vine din ambiţia cîntăreţei de a demonstra că "Debut a fost mai mult o repetiţie. Pot fi şi mai bună!". Post nu e altceva decît povestea unei fete care a ajuns într-o lume nouă şi foarte modernă. E, totodată, prilejul unor declaraţii nu mai puţin şocante - "Ador şocurile electrice" (Possibly Maybe) - care, deşi puse în versuri, au un sîmbure de realitate. Într-un interviu, Björk se arăta fascinată de cutremure: "E cel mai profund sunet de bas pe care l-am auzit vreodată, iar senzaţia a fost grozavă."

În fine, al treilea e cel mai întunecat dintre ele: un album fără compromisuri, cu sunete extrem de brut(al)e, în care Björk recurge la magia computerului. Trebuie să fiţi cu adevărat fani pentru a rezista agresiunii sonore din Pluto, dar nu se poate să nu fiţi de acord cu mesajul piesei: nevoia de a distruge total ceva pentru a o lua de la capăt.

Ce ar face însă Björk dacă ar mai putea-o lua de la capăt? "Mi-aş dori să fiu campioană la skateboard, infirmieră în Africa, dansatoare de balet la New York, să conduc o şcoală de muzică în China şi o cafenea în Peru. Dar n-am timp pentru toate. Nici noi nu vom avea destui ochi pentru ea în Dancer in the Dark, unde fabuloasele numere de dans sînt filmate cu 100 de aparate digitale. Pregătiţi-vă aşadar să înfruntaţi armata celor 100 de Björk.