Björk, o călăuză în întuneric - Dancer in the Dark

Dancer in the dark este de văzut, dar nu de revăzut, spune un tînăr prieten, "degustător" de filme bune. A trebuit să-i dau dreptate după ce am mers a doua oară să văd filmul suedezului Lars von Trier, care a făcut valuri în presa americană, dar care rulează la noi în cinematografe aproape neluat în seamă.

Dancer in the dark / Dansînd cu noaptea este o poveste cutremurătoare despre viaţa unor oameni aparent obişnuiţi care devin însă arhetipuri. O tînără mamă, Selma (rol interpretat ireproşabil de Björk, nonconformista şi cunoscuta cîntăreaţă), are o boală de ochi congenitală, care va duce în mod galopant la pierderea vederii. Conştientă de tragismul unei vieţi trăite doar în imaginaţie şi în întunericul orbirii, luptă din răsputeri pentru ca fiul ei să poată fi vindecat. Pentru operaţia micuţului Gene (Vladica Kostic), strînge fiecare bănuţ pe care îl cîştigă muncind într-o fabrică unde este în pericol permanent. Selma lucrează la o maşină de tăiat, unde precizia şi vederea bună sînt obligatorii. Pentru a nu fi dată afară şi, implicit, pusă în imposibilitate de a cîştiga bani, Selma îi păcăleşte pe toţi ceilalţi, susţinînd că nu are decît miopie. Singura persoană care ştie tot adevărul este prietena ei mai în vîrstă, Kathy (Catherine Deneuve, actriţă exemplară şi în acest rol de modestă muncitoare), un om extraordinar care o supraveghează subtil dar ferm şi eficient, ajutînd-o de fiecare dată, dar şi un poliţist. Acesta din urmă este personificarea răului, care o loveşte fatal pe Selma.

Pînă la capăt, Dancer in the dark rămîne în primul rînd un film de văzut şi mai puţin de povestit; face parte din categoria filmelor adevărate, a filmelor de artă care apar tot mai rar. Un film în care dramatismul este calculat la maximum, fără a fi văduvit de poezie. Dimpotrivă, are multă poezie, dar fără urmă de patetism sau ezitare în a o ilustra. Chiar titlul filmului are conotaţii poetice ori cel puţin m-a dus cu gîndul Peter Brook, marele om de teatru care spunea că regizorul este "călăuză în întuneric". Iar regizorul Lars von Tirer cunoaşte cu siguranţă lucrul acesta. Emoţia, născută dintr-un limbaj şi mijloace cinematografice fruste, este viscerală, uneori, fără exagerare, insuportabilă. Un film neapărat de văzut, dar nu de revăzut!