Fără carne şi oase - Final Fantasy: The Spirits Within

Pămîntul pe la 2065. Un meteor gigantic "puieşte" nişte spirite extraterestre pe care dr. Aki Ross & co luptă să le neutralizeze... Uitaţi povestea. Aţi mai văzut-o în "n"-şpe SF-uri de serie B, cu eroi la fel de "subţiri" ca şi aici. Numai că aţi văzut-o la fel, de fiecare dată. În schimb, filmul de faţă vă oferă ceea ce în urmă cu zece ani părea fantezia finală (fatală?) în materie de cinema: înlocuirea actorilor în carne şi oase cu produse de sinteză cît mai fidele realităţii. Dacă nu de curiozitate, măcar pentru satisfacţia pe care v-ar putea-o da (pentru că, sigur, se vede de la o poştă că respectivii sînt generaţi pe computer!), şi trebuie să-l vedeţi. Ce, aţi fi preferat o versiune cu actori şi decoruri pe bune? - vă asigur, ar fi fost chiar o catastrofă inutilă şi nu cred că veteranul Donald Sutherland ar mai fi avut nevoie de încă o cronică proastă. Împrumutîndu-şi doar vocea unui actor care nu există (şi care, aşadar, nu poate fi criticat! ce frustraţi trebuie să mai fie criticii obişnuiţi să-şi încheie cronicile cu analiza "jocului actoricesc"), e cum nu se poate mai la adăpost.

Tragedia (lui şi a celorlalţi) e că, peste alţi zece ani (sau mai devreme) nu va mai fi nevoie nici de voci - vor fi, şi ele, "de sinteză". Şi poate că nu va mai trece mult pînă cînd vom lua drept "carne şi oase" ceea ce nu este decît "layer şi pixel". Perfecţiunea tehnologică şi geniul unui şef de marketing aşteaptă la cotitură. Din această perspectivă, Final Fantasy e măcar un film onest (e drept că nici nu se putea altfel): admite din start că e realizat integral în imagini de sinteză fotorealiste (tocmai pentru că e conştient că în 90% din cazuri, acest lucru încă se vede), dar o face cu mîndria primului venit. Iar ceea ce oferă ochiului, de multe ori în cele mai mici şi sesizabile detalii, e cu adevărat impresionant: un debut aproape mut în care Aki e urmărită de o trupă de militari pe străzile întunecate ale unui New York pustiit; o pasionantă scenă de acţiune desprinsă parcă dintr-un Alien; felul în care e simulată filmarea din mînă; un vis în care eroina e împresurată de o armată ameninţătoare de creaturi extraterestre; deposedarea "oamenilor" de suflet; un sărut (o interacţiune, aşadar!) neaşteptat de natural şi de bine realizat, dat fiind faptul că în restul timpului, protagoniştii lui se mişcă destul de nefiresc; şi, nu în cele din urmă, un gest simplu cum e trecerea mîinii prin păr - suficient de "explicit" cît să eclipseze orice reclamă la şampon, oricît de bun ar fi acesta.

În ultimă instanţă, Final Fantasy deschide o nouă cale către lumea reală - diferenţa esenţială e că aceasta e produsul celei mai pure imaginaţii. Iar asta mi se pare fascinant. Neliniştitor, dar fascinant.