Cam orice competiţie, la un festival de film, urmăreşte să echilibreze tonul întunecat cu cel senin-tonic al filmelor selecţionate. Sigur, ai filme grave, care vorbesc despre lucruri şi probleme serioase în tonuri foarte serioase; şi apoi ai filme care vorbesc despre lucruri la fel de grave în tonuri mai luminoase.
AzulOscuroCasiNegro e exact unul din acele filme care vorbesc despre lucruri grave într-un mod care stîrneşte în permanenţă rîsul. E un rîs dulce-amar sau, mai degrabă, amar-dulce, dar e totuşi rîs. Filmul se înscrie într-o anume tradiţie a comediei amare spaniole şi, înainte de orice, e foarte bine făcut. Avem aici bric à brac-ul din filmele spaniole de profil, de toate pentru toţi, moravuri de toate felurile şi pentru toate gusturile, toate legate între ele prin două-trei personaje principale trăind în acelaşi bloc sau în apropiere. Poveştile se împletesc şi fac ca personajele să se întîlnească, să se despartă, să se iubească sau să se urască.
Filmul nu e o capodoperă, nici vreo revelaţie, dar e unul destul de amuzant, în ciuda gravităţii problemelor pe care le abordează. Chiar dacă are intenţia să te facă să meditezi asupra ipocriziei din relaţiile umane, regizorul şi scenaristul Daniel Sánchez Arévalo găseşte tonul just, care dă echilibru filmului, între amar şi comic.
Albastru închis aproape negru e acel gen de film care nu are mari şanse la un premiu din partea juriului, dar care are foarte mari şanse la un premiu din partea publicului. Iar reacţia din sala arhiplină, a spectatorilor, îi dă încă şi mai mari şanse.