Imaginaţi-vă un puşti pe care, exact în momentul culminant al revoltei adolescentine, o cât se poate de crudă farsă a destinului, dacă e să admitem acest concept, îl face să renunţe exact la ceea ce crezuse că şi-ar fi dorit. Imaginaţi-vă apoi acelaşi băiat şapte ani mai târziu, deja un tânăr frumos, dar la fel de departe de independenţa mult visată. Jorge, băiatul pomenit aici, jucat cu aplomb şi naturaleţe de frumosul şi mult-premiatul Quim Gutiérrez, îşi petrece zilele îngrijindu-şi tatăl (Héctor Colomé) devenit semi-incapabil în urma unui atac. Totodată, în locul oricăror ambiţii va fi avut, i-a preluat şi slujba de portar şi om de serviciu al blocului în care locuiesc. Pe undeva există şi o prietenă/ iubită din copilărie, pe cale să se întoarcă de la studii din străinătate. Plus un frate mai mare aflat la închisoare şi care îi cere o favoare cel puţin neobişnuită - să-i lase iubita însărcinată. Adăugaţi la frustrările şi haosul uşor de imaginat într-un asemenea context şi un bun prieten care, odată ce îşi vede tatăl implicat în niscaiva activităţi nu tocmai protocolare cu un alt bărbat, începe să-şi pună întrebări tot mai serioase. Întâi cu privire la familia sa, apoi şi - mai ales - la propria orientare sexuală. Suntem, pe scurt, în plină degringoladă a celulei de bază a societăţii.
Tratată cu o mână sigură, empatie şi nu puţin umor negru de spaniolul Daniel Sánchez Arévalo, aflat aici la debutul în lung metraj după o serie de short-uri care au făcut turul festivalurilor de unde s-au întors cu nenumărate premii. Ca, de altfel, şi acest AzulOscuroCasiNegro - câştigător, între altele, al Label Europa Cinemas la Veneţia 2006 şi al trei premii Goya: pentru regizor debutant, actor şi actor secundar. Dar şi a unei binemeritate menţiuni a juriului la ultimul TIFF clujean. Dincolo, însă, de aceste credite care l-ar putea face atrăgător în ochii snobilor, filmul lui Sánchez Arévalo, în care nu puţini au văzut ecouri almodóvariene, e o poveste cât se poate de prietenoasă cu orice fel de public. Atâta timp, desigur, cât respectiva audienţă nu e deranjată de o producţie vorbită în altă limbă decât ubicua engleză şi nepopulată de starurile zilei. Accesibilă şi amuzantă, fără a fi vreun moment simplistă ori stupidă. Pentru că personajele acestei istorii de familie, care îşi ascunde în spatele unei aparente lejerităţi dilemele personale şi morale, sunt oameni obişnuiţi, cu probleme, furii, nelinişti şi neîmpliniri pe care le poţi înţelege şi la care nu e greu să rezonezi. Fapt valabil pentru protagonistul Jorge şi ciudatele situaţii în care strania rugăminte a fratelui mai mare îl plasează. Dar şi pentru acelaşi frate care, chinuit de gândul că timpul petrecut departe de ea îi va îndepărta iubita, se pune singur într-o postură imposibilă. Ori pentru fata prinsă între cei doi sau amicul care nu mai ştie dacă să urască minciuna în care a trăit familia lui atâta timp sau să încerce să înţeleagă ceva. Cu toţii se trezesc forţaţi să îşi înfrunte spaime şi probleme pe care s-au străduit prea mult timp să le evite. Şi cu toţii ajung să realizeze, într-o măsură, ce îşi doreau de fapt. Pe scurt, Albastru închis aproape negru - titlu venit probabil de la tonurile mai curând închise privilegiate de imagine - e un film frumos, care are ceva de spus oricui e dispus să-i dea o şansă. Şi, lucru mai rar printre realizările cu bogate palmaresuri festivaliere, plăcut. Plus că semnalează un regizor de urmărit în continuare.