Simţul deriziunii şi umorul cinic îl apropie de Porumboiu, frizând de multe ori grotescul. Scenariul e foarte bine scris, povestea absurdă a trenului cu soldaţi americani, în drum spre Kosovo, blocat în gara unui sătuc românesc uitat de lume şi de autorităţi e excelent speculată.
Din ea, Nemescu extrage poveşti conexe, ca cea a sătenilor care i-au aşteptat 50 de ani pe americani să-i scape de sovietici şi, dacă tot n-au venit atunci, îi şantajează să le rezolve problemele locale acum, că au pus mâna pe ei; obsesia tinerilor de evadare dintr-un loc pe care-l simţi blestemat, împietrit într-o lume apusă din care nu mai poate ieşi; sau poveşti (prea) trecătoare şi dureroase de iubire între adolescentele din sat şi soldaţii americani prinşi pentru câteva zile în această capcană temporală, care e satul românesc de la începutul mileniului III.
Atmosfera e sumbră, dar o rază de speranţă există în final, când Monica îl întâlneşte pe Andrei după câţiva ani, în oraş.