Cam asta se întâmplă cu filmul lui Cristi Nemescu, un regizor care a plecat prea devreme ca să ne dăm seama dacă merită covorul roşu atunci când îşi face apariţia la un festival de film şi prea absurd ca să nu realizăm că atunci când am fi mers la un film de-al lui ar fi trebuit să purtăm covorul roşu undeva în buzunarul de la piept. Regizorul ne-a aşezat în ecran o oglindă uriaşă şi ne-a lăsat bucuria de a ne redescoperi propriile limite, angoase, frustrări, imbecilităţi, dar şi propriul umor, propriile romantisme şi melancolii, propriile vise şi mai ales propriile zboruri frânte.
California dreamin' e un film genial pentru străinătate şi banal pentru România. E ca şi cum un străin care vine în Bucureşti şi vede Casa Poporului exclamă "waw!" iar locuitorul din Rahova care trece zilnic pe lângă ea în drum spre centru o blestemă fiindcă e prea mare şi trebuie să o ocolească. Probabil de la Filantropica încoace n-am văzut un film care să ne definească mai bine ca naţie şi, de la California dreamin' încolo cred că ne vom dori să nu mai vedem filme în care să ne autodefinim cu atâta patimă.
Un Răzvan Vasilescu emblematic (actor de Hollywood în opinia mea), un Assante uşor paraşutat în realităţile României, dar bun contextual, o Maria Dinulescu care mai are de tras pentru a convinge pe deplin, lacune la montaj, la sunet, la lumini, la imagine - un film imperfect, neterminat (ce-ar mai fi fost de terminat, totuşi?) dar atât de bun încât dai cu pălăria de pământ după care priveşti instinctiv în jur şi mormăi printre dinţi: "Mă, da' nu mai vin odată americanii ăştia?"