Vise posibile - Mulholland Drive

Mulholland Drive a fost iniţial un episod-pilot pentru un serial pe care David Lynch spera să-l facă pentru ABC. Dar celor de la ABC nu le-a plăcut, şi mîna întinsă de postul francez Canal+ a făcut ca din pilot să se facă în fine un lungmetraj.

Filmul e o scufundare în subconştient, figurat ca oraş luminat în noapte, la care ajungi nu pe şosea, ci prin pădure. E interesantă punerea acestuia în ecuaţie cu Hollywoodul, loc al strălucirii şi gloriei, al puterii - un fel de supra-eu al civilizaţiei de consum. Un loc unde se plămădesc visele, totuşi. Lynch merge pe ideea punerii în abis, dar nu explică care e abisul şi ce e dincolo de el, cine visează şi ce (se) visează (pe linia lui Huang-Zhe). De foarte puţine ori dai peste un film ca acesta, în care jocul dintre aparenţă şi esenţă devine unul savant (pentru că nici nu revelează sensul), realitatea fiind în aceeaşi măsură vis al unei alte realităţi, şi în care străfundurile minţii omeneşti să fie traversate cu o aşa dexteritate. Cei de pe un site cu întrebări şi răspunsuri referitoare la acest film spuneau că a doua parte a lui este realitatea şi că prima este visul lui Diane, în care ea se vede în chip de Betty, tînără aspirantă la glorie, Rita nefiind decît copia imaginată de mintea ei a Camillei, femeia pe care o iubea disperat şi pentru care plăteşte un criminal s-o ucidă. Filmul ar trebui văzut la milimetru. Orice explicaţie poate fi bună. Aşa cum Diane se imaginează Betty în vis, pentru că pe chelneriţa pe care o vede într-o zi o cheamă aşa, şi în vis pe chelneriţă o cheamă Diane. Visul poate funcţiona astfel în dublu sens, iluzia realizîndu-se în permanenţă. Fără legătură cu intriga, apariţia mortală a demonului poate probabil da indicii asupra confruntării cu inconştientul la care fiecare dintre noi suntem supuşi, atacurile lui mergînd de la iluzii plăcute la coşmaruri.

Cinematograful este şi el o iluzie. "Totul este pe bandă", spune acel bărbat din cabaret într-o secvenţă-cheie a filmului, avertizîndu-ne să nu punem preţ pe gradul de realitate al poveştii, la fel cum nici eroii nu trebuie să pună. De aici se naşte o fascinantă punere în abis a meseriei de actor, care te face să scoţi din tine şi să creezi alţi oameni care seamănă cu tine şi sunt cu toate astea diferiţi (ca eroinele în cele două părţi), care te scufundă într-o realitate falsă, dar verosimilă (vezi transformarea uluitoare a prostuţei Betty cu ocazia probei de film). Prin "totul este pe bandă" putem deveni conştienţi nu numai de fatum-ul celei de-a şaptea arte, dar şi de imensa pădure de posibilităţi pe care ea o reţine. Mai trebuie spus că prima parte e compusă din filmuleţe care aparent n-au nici o legătură unul cu celălalt, pentru că în fiecare guvernează alt stil. De altfel, personajele "joacă" alte roluri (e un vis în vis, un film în film). Că sunt clişee din serialele de televiziune, cu replici anodine decupate de acolo, că sunt clişee din filmele poliţiste şi chiar din Tarantino (secvenţa uciderii în plus a doi martori) sau decupate din filmele porno, aceste secvenţe pot fi felii din visul lung al lui Diane, dar sunt şi visul unui cinematograf care se visează pe sine, care fantasmează, care halucinează.

Se ştie că în vis ne apar uneori oameni pe care-i ştim, sub înfăţişări diferite. Folosindu-se de aceiaşi actori pentru alte roluri, Lynch ne avertizează poate asupra pericolului identificării realităţii cu fantezia/visul şi al idealizării statutului de vedetă (atunci cînd aparenţa şi esenţa devin flou). Construit fabulatoriu în jurul unui nod (secvenţa din cabaret), filmul are destule zone întunecate (inconştientul e la fel). Una dintre ele e rostul cutiei albastre. Pe site-ul cu pricina se oferă mai multe explicaţii, de la interpretarea lui în cheie sexuală, pînă la asimilarea cu un aparat TV. Fiecare poate crede ce doreşte, asta e de departe dorinţa lui Lynch. Cutia ar putea fi mintea omului, plină de posibilităţi şi fantasme, ar putea fi cutia de film, deci cinematograful în sine. Deschiderea ei scoate la iveală explicaţia primei poveşti, dar la fel de bine poate descătuşa ororile şi halucinaţiile (o cutie a Pandorei e mintea fiecăruia). În concluzie, prima parte pare să o privească pe cealaltă în oglindă, cheia pare să aibă două capete folosibile, moartea lui Diane la final putînd fi trezire în altă parte (chiar şi în prima parte a filmului).

Deci Mulholland Drive e de văzut de nenumărate ori. Inutil să spunem că dă spectatorului satisfacţia să descopere singur tot felul de legături. În vis orice e posibil.