Filmul e o scufundare în subconștient, figurat ca oraș luminat în noapte, la care ajungi nu pe șosea, ci prin pădure. E interesantă punerea acestuia în ecuație cu Hollywoodul, loc al strălucirii și gloriei, al puterii - un fel de supra-eu al civilizației de consum. Un loc unde se plămădesc visele, totuși. Lynch merge pe ideea punerii în abis, dar nu explică care e abisul și ce e dincolo de el, cine visează și ce (se) visează (pe linia lui Huang-Zhe). De foarte puține ori dai peste un film ca acesta, în care jocul dintre aparență și esență devine unul savant (pentru că nici nu revelează sensul), realitatea fiind în aceeași măsură vis al unei alte realități, și în care străfundurile minții omenești să fie traversate cu o așa dexteritate. Cei de pe un site cu întrebări și răspunsuri referitoare la acest film spuneau că a doua parte a lui este realitatea și că prima este visul lui Diane, în care ea se vede în chip de Betty, tînără aspirantă la glorie, Rita nefiind decît copia imaginată de mintea ei a Camillei, femeia pe care o iubea disperat și pentru care plătește un criminal s-o ucidă. Filmul ar trebui văzut la milimetru. Orice explicație poate fi bună. Așa cum Diane se imaginează Betty în vis, pentru că pe chelnerița pe care o vede într-o zi o cheamă așa, și în vis pe chelneriță o cheamă Diane. Visul poate funcționa astfel în dublu sens, iluzia realizîndu-se în permanență. Fără legătură cu intriga, apariția mortală a demonului poate probabil da indicii asupra confruntării cu inconștientul la care fiecare dintre noi suntem supuși, atacurile lui mergînd de la iluzii plăcute la coșmaruri.
Cinematograful este și el o iluzie. "Totul este pe bandă", spune acel bărbat din cabaret într-o secvență-cheie a filmului, avertizîndu-ne să nu punem preț pe gradul de realitate al poveștii, la fel cum nici eroii nu trebuie să pună. De aici se naște o fascinantă punere în abis a meseriei de actor, care te face să scoți din tine și să creezi alți oameni care seamănă cu tine și sunt cu toate astea diferiți (ca eroinele în cele două părți), care te scufundă într-o realitate falsă, dar verosimilă (vezi transformarea uluitoare a prostuței Betty cu ocazia probei de film). Prin "totul este pe bandă" putem deveni conștienți nu numai de fatum-ul celei de-a șaptea arte, dar și de imensa pădure de posibilități pe care ea o reține. Mai trebuie spus că prima parte e compusă din filmulețe care aparent n-au nici o legătură unul cu celălalt, pentru că în fiecare guvernează alt stil. De altfel, personajele "joacă" alte roluri (e un vis în vis, un film în film). Că sunt clișee din serialele de televiziune, cu replici anodine decupate de acolo, că sunt clișee din filmele polițiste și chiar din Tarantino (secvența uciderii în plus a doi martori) sau decupate din filmele porno, aceste secvențe pot fi felii din visul lung al lui Diane, dar sunt și visul unui cinematograf care se visează pe sine, care fantasmează, care halucinează.
Se știe că în vis ne apar uneori oameni pe care-i știm, sub înfățișări diferite. Folosindu-se de aceiași actori pentru alte roluri, Lynch ne avertizează poate asupra pericolului identificării realității cu fantezia/visul și al idealizării statutului de vedetă (atunci cînd aparența și esența devin flou). Construit fabulatoriu în jurul unui nod (secvența din cabaret), filmul are destule zone întunecate (inconștientul e la fel). Una dintre ele e rostul cutiei albastre. Pe site-ul cu pricina se oferă mai multe explicații, de la interpretarea lui în cheie sexuală, pînă la asimilarea cu un aparat TV. Fiecare poate crede ce dorește, asta e de departe dorința lui Lynch. Cutia ar putea fi mintea omului, plină de posibilități și fantasme, ar putea fi cutia de film, deci cinematograful în sine. Deschiderea ei scoate la iveală explicația primei povești, dar la fel de bine poate descătușa ororile și halucinațiile (o cutie a Pandorei e mintea fiecăruia). În concluzie, prima parte pare să o privească pe cealaltă în oglindă, cheia pare să aibă două capete folosibile, moartea lui Diane la final putînd fi trezire în altă parte (chiar și în prima parte a filmului).
Deci Mulholland Drive e de văzut de nenumărate ori. Inutil să spunem că dă spectatorului satisfacția să descopere singur tot felul de legături. În vis orice e posibil.