Un paralelism zguduitor - Pearl Harbor

Ca şi teroriştii care au răpit avioanele civile americane pentru a distruge World Trade Plaza sau Pentagonul, japonezii au plănuit în cel mai mare secret atacul de la Pearl Harbor, atac ce a determinat intrarea Americii în războiul al doilea mondial, cu binecunoscutele consecinţe pentru finalul acestuia. Paralelismul între atacul japonez de acum şase decenii şi cel terorist din 11 septembrie continuă cu numeroasele victime civile ale unui război nedeclarat, dar şi cu imensul nod de solidaritate ce va trezi pe americani, în trecut ca şi astăzi, pentru a participa efectiv (şi nu doar simbolic prin reprezentanţi) la combaterea terorismului, aşa cum în trecut a fost condamnat totalitarismul (din păcate însă doar de o singură culoare).

Filmul lui Michael Bay, regizor specializat în filme catastrofă - The Rock sau Armageddon (care au fost prezentate şi pe ecranele româneşti), este mai puţin un autor de frescă istorică, filmul său fiind o mediocră însăilare de love story şi război, construit cu toate mijloacele divertismentului de mare spectacol, cu secvenţe elaborate numeric, care aseamănă atacul japonezilor cu un joc pe calculator, sau catastrofa înregistrată cu şase decenii în urmă la Pearl Harbor cu cîteva imagini din Titanic.

Mai mult, regizorul american edulcorează severa înfrîngere americană, înregistrată la 7 decembrie 1941, cu o acţiune-ripostă cusută cu aţă albă pe ecran chiar dacă realitatea istorică o confirmă. Cei doi piloţi, îndrăgostiţi de aceeaşi fată, o frumoasă şi nehotărîtă infirmieră, îşi trăiesc camaraderia afectată de opţiuni, ca într-o melodramă cu majore efecte lacrimogene, în timp ce autentica tragedie americană, înregistrată la Pearl Harbor, este reconstituită cu mobilizarea unor impresionante echipe de cascadori, de autori de efecte speciale reale sau digitale, cu numeroase pachete de dinamită, avioane, vase, inclusiv rămăşiţele cuirasatului "Arizona" rămas scufundat şi astăzi, cu peste 1100 de victime la bord. Impresionante, dar şi cu destule inadvertenţe, secvenţele de război îi implică şi pe japonezii ce pregătesc atacul; fără a fi caricaturizaţi, aceştia par a fi doar schematizaţi la maximum, personajele cheie nefiind mult mai credibile decît conducătorii germani din vechile filme sovietice. Riposta militară a Americii, cu raidul sinucigaş, condus de o legendă a aviaţiei americane, colonelul Doolitle, este doar o tresărire de orgoliu, care prefaţează lansarea bombelor atomice din 1945, adevărat raid ce a pus capăt războiului din Pacific.

Destinul celor patru voluntari aleşi de scenaristul Wallace Randall pentru ilustrarea celei mai spectaculoase înfrîngeri militare americane poate fi reprezentativ pentru oamenii obişnuiţi aflaţi în pragul unei confruntări la nivel mondial. Din păcate, povestea de amor este atît de incredibilă, şi elaborată cu atîtea atribute lacrimogene, cu întîmplări aproape rocamboleşti (iubitul infirmierei se prăbuşeşte cu avionul în mare, dar scapă în Franţa ocupată de nemţi şi revine la Pearl Harbor, unde n-avea ce căuta ca voluntar, SUA nefiind în război), încît ea pare să formeze obiectul unui film separat de tragedia generată de atacul japonez. Acelaşi lucru se poate spune şi despre pregătirea ripostei-surpriză americane, flotila de 16 bombardiere ce vor ataca oraşul Tokyo, poveste iarăşi elaborată cu un soi de patriotism naiv, de paradă agrementată de fluturaşii propagandistici de rigoare (caracterul strict secret, dar iubita are acces la rezultatele raidului, revenirea triumfătoare etc, etc). Aşa că şi această oră de proiecţie ar fi putut lipsi din filmul Pearl Harbor.

În concluzie, pentru o oră de film efectiv, ce evocă cu mijloacele modernelor jocuri pe computer dezastrul de la Pearl Harbor, cele trei ore de proiecţie elaborate de Michael Bay, regizor care şi-a construit cu grijă succesul de casă (pînă la ora actuală filmul avînd aproape 500 de milioane de dolari intrări, de aproape trei ori cît a fost bugetul), par a fi excesive. De altfel, varianta filmică turnată cu treizeci de ani în urmă, în regia lui Richard Fleischer, era mult mai dramatică şi mai aproape de datele istorice exacte ale momentului evocat. Filmul a fost lansat în ţara noastră la cîteva zile după tragedia ce a lovit din nou naţiunea americană, de această dată determinată de terorismul mondial. Şi de această dată viaţa a luat-o înaintea filmului şi ceea ce se dorea un omagiu adus eroilor din al doilea război mondial poate deveni un remember depăşit al prezentului, cu tragediile lui amplificate la dimensiuni nebănuite de autorii efectelor speciale.

În Pearl Harbor, istoria este înecată de ecourile destinelor individuale ale celor implicaţi în război ca voluntari. Patetismul evocării atinge temperaturi lacrimogene, iar mecanismul istoriei condamnă neimplicarea în conflictul european. Astăzi, întreaga lume a reacţionat solidar, cu excepţiile cunoscute, la atacul împotriva civililor americani din New York şi Washington. Peste cîţi ani vom mai asista la un nou Pearl Harbor cinematografic? Sperăm însă ca motivele filmelor catastrofă să rămînă doar în fantezia autorilor, nu şi în realităţile unui secol, devansate cumplit de istoria zilelelor noastre.


Pearl Harbor, producţie Touchstone Pictures şi Jerry Bruckheimer Films, 184 minute

Regia: Michael Bay
Scenariul: Randall Wallace
Producători: Jerry Bruckheimer şi Michael Bay,
Muzica: Hans Zimmer
Imaginea: John Schwartzmann
Efecte speciale: John Frazier
Cu: Ben Affleck, Kate Beckinsale, Josh Hartnett, Alec Baldwin, Jon Voight, Cuba Gooding jr., Dan Aykroyd, James King, William Lee Scott, Michael Shannon, Makoto Iwamatsu, Colm Feore