Buni şi răi - Primary Colors

Cel mai recent film al lui Mike Nichols, unul dintre cei mai buni profesionişti ai artei filmului (de la The Graduate încoace a schimbat mereu registrul, dar a rămas cinstit şi de încredere), este o peliculă "de largă respiraţie". Bineînţeles, cei care au văzut, de pildă, Wag the Dog, All the President's Men, Bob Roberts şi alte filme despre mediul politic american se aşteaptă la ceva asemănător şi aproape la nimic diferit. Surprinzător, regizorul - care în această lună a devenit septuagenar - nu ne oferă o peliculă lungă şi sfătoasă, ci una lungă şi alunecoasă. S-ar părea că Nichols a ştiut să îmbătrînească frumos, pentru că în acest Cum să ajungi preşedinte / Primary Colors nu face abuz de experienţa sa de viaţă. Dimpotrivă, ne împărtăşeşte o concluzie OK: oamenii în general şi oamenii politici în special nu sunt complet răi sau complet buni. Majoritatea se învîrt într-o zonă de mijloc, în care compromisurile par inevitabile, iar faptele bune au substraturi nesigure.

În cele 135 de minute, Mike Nichols îşi supune sistematic spectatorul unor repetate vrăjiri şi dezvrăjiri, arătîndu-l pe candidatul la preşedinţie Jack Stanton încercînd să răzbată şi să se facă ales, dar lăsîndu-l pînă la urmă în aceeaşi cumplită poziţie de personaj neelucidat. Alegerea lui John Travolta pentru acest rol a fost bună, pentru că Travolta, cu burtica şi gropiţele zîmbetului său drăguţ, nu pare un om rău. Astfel, el reuşeşte să facă zigzaguri prin cotiturile scenariului şi să devină la final de-a dreptul dezgustător. Nu numai pentru că face compromisuri, ci pentru că nu îşi dezvăluie faţa.

Această permanentă manipulare a spectatorului se realizează de la începutul pînă la sfîrşitul filmului, în 135 de minute aproape, scenariul dens nepropunîndu-şi decît rareori să dea verdicte. După acest film, expresia "Politica e o curvă" ar trebui modificată, curvele fiind persoane cinstite, odinioară de bună credinţă, dar pe care anturajul le-a schimbat. Pe bucăţi întregi, toate personajele din cadru joacă un film în film, poartă măşti, vorbesc în clişee, sunt prototipuri de personaje (politice sau nu). Dacă nu ar exista cîteva momente de limpezire, probabil că spectatorul şi-ar da mai greu seama unde răsare soarele. Aceste momente de limpezire sunt provocate de singurele două persoane oneste din acel mediu - interpretate ca la carte de Kathy Bates şi Adrian Lester -, doi oameni de încredere ai lui Stanton, pentru care politica n-a devenit încă un atac pe la spate al adversarului. Aşa că în film nu e de mare importanţă dacă Stanton e ales preşedinte sau nu, dacă echipa lui rămîne aceeaşi sau nu, ci faptul că media compromisului, falsităţii şi minciunii rămîne invariabil aceeaşi, că mediul în care trăiesc personajele îşi păstrează proprietăţile printr-o lege a conservării destul de neclară.

În ciuda cîtorva momente în care curge fără mari evenimente, filmul e interesant în primul rînd prin faptul că te obligă să-l priveşti căutînd adevărurile din dos, cele nespuse şi probabil cele pe care eroii nici nu le conştientizează. Dramaturgic, nu se întîmplă nimic. Filmul nu numai că respinge din start împărţirea cinstită în politicieni buni şi politicieni veroşi, ci umbreşte cu consecvenţă puncte dramaturgice esenţiale. De pildă, Stanton ar fi putut-o lăsa gravidă pe bona copiilor, dar nu se ştie sigur dacă a făcut-o. A fost arestat în 1968, dar incidentul e trecut în spatele cortinei. Soţia lui azi e supărată pe tema infidelităţii, mîine îşi susţine bărbatul. De fapt, construcţia scenariului urmează exact coordonatele realităţii, refăcînd în mic un mediu social coerent, pînă la urmă. Contracandidatul care apare în ultimul moment pare de bună credinţă, dar, cîteva minute mai încolo, adevăruri compromiţătoare sunt scoase la iveală despre el. Stanton dă impresia că joacă teatru mai tot timpul, dar are rare momente cînd pare sincer, însă personajul său îl înăbuşă şi te face să nu-i mai acorzi credit. În mediul mocirlos descris de Nichols cu o mare subtilitate gestul extrem al femeii care merge cu onestitatea pînă la capăt, adică pînă la a-şi zbura creierii, are rezonanţa unui strigăt în pustiu. Mecanismul perfect reglat al mediului va continua să ticăie, indiferent la victimele izolate ale moralităţii. Cei care vor avea mici zbateri ale nervului moral, cum e personajul jucat de Adrian Lester, vor închide ochii şi-şi vor astupa gura. Şi filmul se termină la fel de bine cum ar fi putut să şi înceapă.