Pentru noi toţi - California Dreamin' (nesfîrşit)

În momentul de faţă, California Dreamin' face săli pline în Bucureşti şi, orice alţi factori ar mai contribui la aceste săli pline, pe lîngă filmul în sine, filmul în sine le merită. E un film pentru public în cel mai viu şi mai generos sens al sintagmei: un spectacol de cinema popular pus în scenă cu talent şi cu ambiţie, cu cap şi cu gust, dar în primul rînd cu convingerea că, indiferent ce viitor mai are sau nu mai are ca artă, la noi sau aiurea, cinema-ul trebuie să rămînă popular. Preocuparea asta îl deosebeşte de celelalte filme româneşti bune apărute în ultimii doi ani - de Moartea domnului Lăzărescu şi de Hîrtia va fi albastră, ba chiar şi de relativ convivialul A fost sau n-a fost?. California Dreamin' nu le împărtăşeşte alura austeră, credinţa impresionantă şi iluminatoare - dar intimidantă şi chiar de neînţeles pentru spectatorul hollywoodizat - că principala menire a cinema-ului este să reconstituie şi să investigheze realitatea, nu să facă spectacol din ea. E mai aproape de inima copilăroasă a marelui public, care vrea cadouri peste cadouri, cît mai recognoscibile drept cadouri, scoase cu gesturi cît mai spectaculoase din cutii cît mai mari şi mai colorate, printre explozii de artificii şi rafale de muzică şi asigurări că urmează şi alte cadouri. E aceeaşi experienţă pe care sperăm s-o trăim la un film hollywoodian, numai că, aici, participarea noastră e din start mai intensă. Şi filmul n-are aerul ăla de maşinărie pe care-l au majoritatea producţiilor hollywoodiene de azi. Poţi să simţi în el personalitatea omului care l-a făcut - tinereţea lui, sentimentul că are ceva de demonstrat, apetitul lui spielbergian pentru anvergură şi giumbuşlucărie vizuală, nerăbdarea de a folosi tot ce a învăţat. Încă din prolog - o secvenţă plasată în 1944 şi filmată în alb-negru neorealist, cu o familie care încearcă să ajungă la adăpost în timpul unui bombardament american şi o bombă care se rostogoleşte în urma lor pe scări (bomba aia are un temperament spielbergian) -, răspunzi la ambiţia regizorului Cristian Nemescu; vrei să-i iasă tot ce încearcă să facă. Şi încearcă multe: o felie de suprarealism comercial, un inventar de tipuri rurale româneşti, o parodie de western, o comedie erotică şi, best of all, primul film românesc cu puşcaşi marini americani.

E o premisă minunată de tip "aşteptaţi-vă la cadouri peste cadouri": ce se întîmplă atunci cînd într-un sat românesc (din 1999), în care toţi americanii sînt percepuţi ca nişte fiinţe fabuloase (America e un perete acoperit de postere în camera fiicei şefului de gară), descind într-o zi înşişi the marines? Parcă ar fi coborît de pe ecran. (La un moment dat, un tren normal de persoane opreşte lîngă trenul lor imobilizat şi, preţ de cîteva secunde sublime, pasagerii se zgîiesc la soldaţi: încadraţi în ferestrele trenului, aceştia chiar arată ca pe ecran.) În plus, în fruntea lor (în rolul unui căpitan numit Jones) se află Armand Assante, un actor pe care efortul de a apărea în patru-cinci filme proaste pe an, de cel puţin 20 de ani încoace, aproape că l-a împietrit; nu l-a terminat ca actor (o dovedeşte aici), dar l-a terminatorizat - şi tocmai asta-l face atît de perfect în acest rol. Jones, care trebuie să ajungă în Kosovo cu oamenii săi, este ţinut în loc zile în şir, din cauza unor acte lipsă, de şeful de gară din Căpâlniţa (Răzvan Vasilescu) şi, atunci cînd faţada sa monolitică începe să se fisureze, morala e inatacabilă: România i-ar umple de fisuri pînă şi pe preşedinţii de pe Mount Rushmore. Jones e invitat la aniversarea satului, e dus să vadă replica românească a ranch-ului din Dallas (unde e atacat verbal de un cowboy şi de un Dracula jucători de biliard), e rugat de săteni să conducă lupta lor (ca Yul Brynner în Cei şapte magnifici) împotriva tiraniei şefului de gară şi e combătut amical de acesta din urmă pe o serie de teme mergînd de la bucătărie pînă la păcatele lui Clinton. Bref, cadou după cadou. Unele dintre ele nu-i livrează spectatorului întreaga plăcere pe care i-o promit, dar asta e, pe de-o parte, din cauza temerităţii tinereşti, cuceritoare, cu care filmul, în prima lui oră, împarte promisiuni în dreapta şi-n stînga şi, pe de altă parte, din cauză că e un film neterminat; Cristian Nemescu a murit într-un accident de maşină la scurt timp după încheierea filmărilor.

Dar ce-i lipseşte acestui film contează mai puţin decît ce are: un simţ al cinema-ului ca magie. Acest simţ e rar în filmul românesc, mai rar decît filmele bune: Jean Georgescu îl avea; Gopo la fel; Caranfil îl are, dar nu mulţi alţii. Nici Hollywoodul nu-l mai are. Nemescu îl avea. E în imaginea gheizerelor care ţîşnesc orgasmic din asfaltul fierbinte la trecerea fiicei şefului de gară (Maria Dinulescu) şi a americanului ei (Jamie Elman); sau, mai devreme, cînd rămîn pentru prima dată singuri într-o cameră şi, dincolo de fereastră, noaptea începe să pulseze în ritmul dorinţei lor; sau, şi mai devreme, în felul în care camera o urmăreşte pe eroină cum traversează chermesa cu o bere în mînă, luînd o gură, ştergîndu-se de spumă, aşezîndu-se aparent nepăsătoare lîngă american şi punîndu-se pe scuipat seminţe. Howard Hawks ar fi încuviinţat: aşa se creează o vedetă.