"Cu cărţile pe masă", cu viaţa-n buzunar

Cu nelipsitu-i de la o vreme palton negru, care-l face pătrăţos şi imbatabil, gata să se rostogolească peste cine nu e de acord cu el, Pacino îţi face impresia, în primele secvenţe ale filmului People I Know (tradus, nu se ştie de ce, Cu cărţile pe masă), că va pune şi de astă dată lucrurile în ordine. E în mijlocul unui grup, vorbeşte tare, e convingător, ai de ce să îi acorzi credit. Numai că, pe măsură ce minutele se scurg şi îl vezi drogîndu-se şi cu ochii micşoraţi (în vreme ce şi filmul devine tot mai apos şi mai vag), intri într-o fază de derută care te poate ţine vreo jumătate de oră. Depinde de cît de mult vrei să vezi rezolvarea evidentă a poveştii şi de cît de mult vrei să vezi doar un singur om confruntat cu nişte jocuri care îl depăşesc.

Dacă pe la început mă întrebam oare ce l-a făcut pe Pacino să accepte rolul (erau momentele în care schimba replici idioate cu Téa Leoni într-un pat), mai spre sfîrşit mi-am adus aminte de Avocatul diavolului şi mi-au părut evidente oarecari similitudini de esenţă privitoare la ce a ajuns lumea şi aşa mai departe. În filmul cu diavolul, chestiunea se punea în termeni religioşi, aici - în termeni politici. Dar, oare, aşa cum spune un personaj din filmul de faţă, nu se rezumă totul la politică?

Scris ca în ceaţă, aparent stîngaci şi plicticos şi fără simţul ritmului, filmul realizat de Daniel Algrant ne arată realitatea aşa cum o vede un singur personaj - publisher-ul jucat de Pacino, bărbat foarte bolnav, foarte obosit şi foarte dezamăgit de ce a făcut în viaţă. O realitate pe care o vedem ca printr-un geam mat şi întunecat, cu umbre care se agită ca nişte peşti beţi, cu agitaţii inutile şi evenimente care fac din noapte zi şi schimbă totul într-o alergătură haotică. Eroul descoperă, cu simţurile bete fiind, nişte jocuri politice murdare. Dar oare nu ştia încă de mult în ce ape se scaldă? Nu se ascundea el în spatele cutiilor cu medicamente de adevărul că nu se află în locul potrivit şi cu oamenii potriviţi? Film despre un ratat, Cu cărţile pe masă are darul să trezească într-un spectator mai sensibil resursele refulate ale regretului. Înainte de asta, însă, el pune o ramă peste o lume cu susul în jos - vezi şi secvenţa finală, foarte frumoasă, dar anxiogenă, cînd aparatul se ridică peste erou, apoi se trezeşte deasupra terasei şi, încet ca un fulg, se înclină şi se tot înclină pînă te ameţeşte, pentru a rămîne fixată pe blocurile care coboară din cer, îndepărtîndu-se apoi tot mai mult în albul cerului.

Ameţeala poate veni, e drept, şi de la scenariul nonconformist care nu numai că dilatează timpul, dar şi evită explicaţiile. O bună bucată, nu înţelegi cine cu cine şi de ce, pe urmă întrezăreşti un complot ca în clasicele teorii ale conspiraţiei şi în scenariile cu eminenţe strînse buchet, care controlează lumea, însă personajul lui Pacino, cel care leagă ca un ac toate bucăţelele, te face pînă la urmă să nu mai vrei să înţelegi nimic, ci să te opreşti cu toată atenţia pe drama lui. Şi Pacino nici n-ar mai avea nevoie de replici, e suficient să-l vezi cum merge, aplecat de toate poverile lumii (dar fără să pară a spune: "Vedeţi cît sunt de prăpădit!"), cu cămaşa descheiată şi inevitabilul palton negru, în vreme ce afară ninge frumos şi în ochii lui se strîng toţi fulgii. Pacino face unul dintre cele mai bune roluri în care l-am văzut (aici am stat şi m-am gîndit unde, de fapt, n-a fost bun). Nu e tînăr şi învins ca în După-amiaza unui cîine, e bătrîn şi învins, un ratat care are orgoliul, sau mai degrabă bunul simţ, să se ţină în şa pînă la sfîrşit. Nu te lasă să îi plîngi de milă, de aceea nici nu-ţi vine, ci urmăreşti cu ochi reci această poveste care îţi lasă o senzaţie neplăcută pe piele.

Scenariul dă la iveală cînd şi cînd momente hilare, dar atît de reale încît nu-ţi prea vine să rîzi. Unul dintre acestea se petrece în bucătăria restaurantului unde notabilităţile convinse cu sudoare de Pacino să participe la o gală pentru eliberarea unor negri arestaţi ilegal se refugiază parte pentru că se tem de vreun criminal, parte pentru a se certa. Nici unul nu se gîndeşte la soarta acelor oameni. Păziţi de bodyguarzi cu fire de telefon în urechi, un reverend cu gura mare şi un politician murdărit pînă în plăsele devin ţinta unei ironii muşcătoare. Bomboana de pe coliva acestei mascarade (nu departe de Wag the Dog sau Cum să devii preşedinte) este însă actorul de film, jucat admirabil, pînă la identificare, de un Ryan O’Neal care arată ca de ceară şi e îmbălsămat cu toate zîmbetele false, grosolănia şi vanitatea multora dintre confraţii lui. Discretă, dar strălucind ca o margaretă într-o farfurie cu roşii stricate, Kim Basinger apare de puţine ori pe post de cumnată venită din Sud să-şi salveze fără rezultat eroul. Care erou, pe nume Eli, refuză orice ajutor tardiv şi sfîrşeşte banal, în faţa televizorului, după ce ultima picătură de sînge i s-a scurs din corp. Finalul dă retroactiv un ritm filmului al cărui erou obosea tot mai mult cu fiecare secvenţă.