Interviu cu regizorul Etienne Chatiliez - Tanguy

De unde v-a venit ideea filmului?

Ideea a avut-o Yolande Zauberman. S-a gîndit la mine după ce a citit un articol în "Courrier International" despre o femeie din Italia, care a vrut să-şi gonească de acasă fiul în vîrstă de 31 de ani. Ea a schimbat broaştele la uşă. El a dat-o în judecată. Ea a fost condamnată să-l reprimească sub acoperişul maternal. În general, copiii sînt cei care vor să se debaraseze de părinţi. Aici era exact pe dos. Şi atunci, am avut un mic surîs vicios. În această poveste era ceva, ca un sacrilegiu, care îmi plăcea enorm: să te atingi de copii este de neînchipuit. Cu un fond rău, ca al meu, nu am putut să rezist. Apoi, am considerat interesant să imaginez nişte părinţi deschişi la minte şi inteligenţi, pe cît posibil mai îndepărtaţi de genul celor care îşi maltratează părinţii.

Povestea din Tanguy se referă la un adevărat fenomen social. Mai mult, în Franţa, articolul 203 al codului civil se referă la obligativitatea părinţilor faţă de copiii lor. În fiecare an, aceasta provoacă în jur de 900 de procese.

Nu am vrut să fac portretul unei generaţii care stă pînă la o vîrstă înaintată cu părinţii. Evident, asta există, şi este amuzant să te legi de o realitate. Dar ce este valabil pentru Tanguy, este numai pentru el şi pentru nimeni altul. Este vorba de un caz particular. Realitatea este, de altfel, mult mai sordidă şi mai tristă. Dacă părinţii lui Tanguy nu reuşesc să-l facă să-şi ia zborul din cuibul părintesc, nu e din cauză că au dat greş cu educaţia lui, ci pentru că au de-a face cu un extraterestru. Oricine altcineva ar fi păţit la fel ca ei. Tanguy este un personaj de ficţiune, chiar dacă în el putem să ne recunoaştem - pe noi sau pe copiii noştri.

Cum a fost conturat personajul Tanguy?

M-am inspirat dintr-un personaj real care mă face să regret că nu mi-am continuat studiile. Fără să fie preţios, nici plicticos, acesta e capabil să vorbească despre subiecte absolut obscure cu o asemenea inteligenţă, încît pînă la urmă reuşeşte să ne captiveze interesul. I-am furat puţin din personalitate, dar el, în schimb, a plecat din casa părinţilor de foarte mult timp.

Cum aţi lucrat cu co-scenaristul dvs., Laurent Chouchan?

Ne-a luat şase luni să învăţăm să ne cunoaştem. Eu i-am spus cum eram, iar el s-a lăsat impregnat de universul meu cu mult curaj. În scenariu a pus foarte mult de la el. Îl felicit că a ştiu să creeze, făcînd filmul meu, şi nu al lui.

Cum l-aţi ales pe Eric Berger?

Isabelle Nanty este cea care m-a dus să-l văd la teatru. După aceea, am făcut nişte probe, iar el a fost perfect. Pentru mine a avut acelaşi efect ca atunci cînd vizitezi un apartament: primul pe care îl vezi e perfect, dar fiindcă e primul, nu eşti prea sigur pe tine. Aşadar, Eric era perfect, însă nu ştiam încă acest lucru. Dar a confirmat aceasta de la începutul la finele filmului. Are o inocenţă naturală; nu ştii niciodată dacă te ia peste picior sau e serios.

Sabine Azema face încă o dată dovada unui talent comic extraordinar.

Este adevărat. În Le bonheur est dans le pré, ea făcea un rol de compoziţie inedit pentru ea, care nu era tocmai avantajos şi pe care l-a susţinut de la A la Z într-un mod extraordinar. Cunoscîndu-i calitatea interpretării, am solicitat-o pentru rolul Edith şi ea mi-a răspuns: visez! Este o actriţă cu atît mai impresionantă cu cît ceea ce are de jucat este foarte subtil. Are o partitură nebună. Am descoperit la montaj şi la mixaj noi şi noi subtilităţi pe care nu le observasem în timpul filmărilor. Dar, în film, după părerea mea, ea este şi foarte emoţionantă.

În schimb, pe André Dussolier l-am văzut destul de rar în comedii...

Am două amintiri cu el: una, în Le beau mariage, de Eric Rohmer, cealaltă în On connait la chanson, de Alain Resnais, în care mi s-a părut excepţional din toate punctele de vedere. Cînd l-a întîlnit, i-am vorbit despre detaşarea ironică gen Walter Matthau sau Alan Alda din filmele lui Woody Allen. Şi imediat l-am văzut nu numai că a înţeles ce-i povesteam, dar era un rol pe care şi-l dorise dintotdeauna şi care, în mod ciudat, nu i se oferise niciodată.

Helene Duc este o mare actriţă de teatru. Ce aduce ea personajului bunicii?

Este o persoană şic, şi incarnează acest spirit tipic franţuzesc, în tradiţia lui Sacha Guitry. Are un aer de libertate, originalitate şi aplomb. Este în acelaşi timp, pertinentă şi impertinentă. În plus, fizic, are o privire incredibil de frumoasă şi o prezenţă foarte puternică. Ea încarnează de minune bunicuţa care a trăit mereu în mare lux, dar niciodată nu a avut prea multă minte.

Cum lucraţi cu actorii?

Le explic personajul în cel mai mărunt detaliu. Le vorbesc mult. Totul, înainte de începerea filmărilor. Pe platou, în schimb, ajustez şi reglez. André Dussolier şi Sabine Azema pot să joace orice partitură, dar tu nu vrei decît una singură: aceea pe care o ai în minte. Şi marii actori nu numai că o vor juca aşa cum vrei, ci, mai mult, o vor îmbogăţi. În acest film am încercat mai puţin să constrîng actorii, şi mai mult să profit de ei.

Regăsim gustul dvs. pentru personajele cu mai multe faţete.

Eu prefer personajele un pic morocănoase, dar cu suflet, celor care afişează sentimente pozitive. Să afişezi sentimente pozitive, nu înseamnă neapărat că le şi ai. Nu sînt cinic - aceia nu se iubesc decît pe ei înşişi. Dar am fost crescut în acest spirit franţuzesc, care e în acelaşi timp caustic şi critic. Este un mod de a spune cu umor ce nu e în regulă la tine sau la celălalt. Aşadar, nu îmi vin minte mai întîi complimentele. Dar este o educaţie care nu te împiedică să ai suflet.

Comedia este pentru dvs. cel mai bun mijloc de a vă exprima punctul de vedere?

Îmi place să vorbesc despre lucruri serioase într-un mod mai puţin serios. Este specific comediei, fireşte, dar corespunde şi unui fel de pudoare. Eu am un mod nu prea direct de a-mi expune ideile, puţin în stilul anglo-saxonilor. Eu mă exprim cel mai bine prin detalii mici, prin felul în care spun un lucru pentru a se înţelege altul. În film este foarte serioasă privirea asupra familiei: o femeie nu mai e niciodată liniştită din momentul în care aduce pe lume un copil. Se gîndeşte că niciodată nu face ce ar trebui, adesea crede că nu are dreptate, etc. Cu Tanguy, Edith chiar are motive să-şi pună întrebări de genul: "Cu ce am greşit ca el să fie tot pe capul nostru?" Dacă mama reprezintă partea afectivă, tatăl reprezintă ordinea, şi în cazul lui Tanguy, tatăl o va lua complet razna în raporturile cu fiul său. Ce îmi place în această poveste, este partea de sacrilegiu! În lumea întreagă, educaţia ne spune întotdeauna: nu ne putem atinge de copii! Îndrăzneala de a spune cu voce tare ceea ce toată lumea gîndeşte în secret este tocmai specificul comediei. Îmi place pericolul.... Căci umorul este prin natura lui periculos. În Tanguy se spune la un moment dat: "E sînge din sîngele meu, dar nu mai pot să-l suport!" şi acest lucru trebuie făcut să fie admis de public. Umorul este un mod de a-ţi impune un punct de vedere violent asupra unui subiect delicat. Cînd atingi subiecte delicate şi lumea rîde, ai cîştigat.