Familia răsturnată - The Royal Tenenbaums

Familia Tenenbaum. Royal şi Etheline - părinţi. Richie, Chas şi Margot - copii. Plus un servitor indian, Pagoda, şi un prieten de-al copiilor, Eli, care e de-al casei. Cît erau mici, puştii erau geniali. Unul făcea afaceri profitabile, altul devenise campion de tenis, fata scria piese de teatru. Dar totul se duce pe apa sîmbetei cînd tatăl părăseşte cuibul, iar mama e nevoită să chivernisească de una singură talentele odraslelor. Fiecare o ia într-o direcţie şi se îndepărtează. Richie se însoară, face doi copii, dar îşi pierde soţia într-un accident. De atunci rămîne cu angoasa că în orice moment fiii lui sunt în pericol, drept pentru care face cu ei pregătire în caz de incendiu, îi pune să facă sport şi aşa mai departe. Richie a lăsat tenisul după un meci pierdut ruşinos şi a plecat pe vas. Margot se mărită cu un neurolog, dar petrece 6 ore pe zi în baie, fumînd pe ascuns şi trimiţîndu-şi spleen-ul în rotocoale pe deasupra televizorului portabil. Prietenul Eli a publicat cărţi, dar se împarte între amorul extraconjugal cu Margot şi euforia mariajuanei. Mama Tenenbaum s-a apucat de arheologie şi numără zilele pînă se va putea mărita cu contabilul care i-a cerut mîna. Toată familia se reuneşte din vina lui Royal, care rămîne falit şi se introduce în casa părăsită pe motivul că-şi trăieşte ultimele săptămîni de viaţă.

Chiar dacă aţi citit atent rîndurile de mai sus, tot nu v-aţi lămurit dacă filmul e dramă sau comedie. Meritul tînărului regizor (aproape puşti) Wes Anderson este că face comedie pur-sînge cu vagi striaţii de dramă pe care le vede cine vrea. Rîsul curge în valuri, dar latura dramatică a unei familii deşirate rămîne discretă, ca un mulaj. Gene Hackman, care a luat deja pentru rolul lui Royal un Glob de Aur, nu are nici o dificultate să-şi facă simpatic egoistul personaj, în ciuda bădărăniei şi a lipsei de tact. Royal strînge rîndurile familiei, dar îşi descoperă şi lui însuşi, pe ultima sută de metri, rezervele de umanitate. Bineînţeles, scurtul rezumat din deschidere ar fi putut la fel de bine servi unui film dulce-amar din vasta epopee a peliculelor despre familie ca celulă de bază a societăţii. O peliculă-instant pe care s-o consumi fără să te consumi tu însuţi. Wes Anderson pare la fel de plictisit ca şi noi de reţete, dar dă impresia că pentru a intra cu filmul în producţie s-a folosit de o poveste rezistentă la pretenţiile producătorilor, pentru a realiza în final o parodie a filmului de familie.

Oricum, parcă avem de-a face cu un film făcut între amici, la bere. Scenariul e scris de Wes Anderson şi Owen Wilson. Primul a regizat, al doilea a luat un rol (Eli). Au apărut apoi Ben Stiller, mare amator de parodii, Anjelica Huston, femeie coaptă, dar cu inteligenţa încă amuzată, eclectica Gwyneth Paltrow, bonomul Gene Hackman ş.a.m.d. Îmi imaginez că şi coloana sonoră a fost concepută tot între prieteni, fiecare amintindu-şi ce asculta în copilărie - Beatles, Rolling Stones sau Velvet Underground. Deşi acţiunea se petrece în prezent, muzica nu reuşeşte să pună o bornă temporală evenimentelor, suspendînd povestea. Toate personajele se îmbracă după moda retro, semn că au rămas cu nostalgia vremurilor cînd familia nu intrase în descompunere. Fiecare personaj trage după sine nu numai aceleaşi traume, dar şi aceleaşi haine. Familia Tenenbaum oricum dă impresia că trăieşte izolată în timp şi spaţiu, ca într-un basm, ca în casa cu etaj a lui Barbie. The Royal Tenenbaums ar fi nostalgic dacă ar fi dezbrăcat de toate tipurile de umor aruncate de realizatori peste un subiect decolorat de îndelungată folosinţă. Dar n-am mai văzut de mult atîtea glume bune la grămadă şi atîta încăpăţînată inteligenţă în a umple cadrul cu amănunte cruciale, atîta încăpăţînare în a lua la mişto orice eveniment dramatic, inclusiv (şi cu atît mai mult) moartea.

Cu o aşa dezgheţată nonşalanţă de a răsturna marile momente ale vieţii şi ale filmului de gen, "copilaşul" lui Anderson face figură de mic geniu printre peliculele bătrînicioase scoase la mezat de Uzina de vise. Visul lui Anderson e bîntuit frumos de videoclipurile lui Spike Jonze, de rozul MTV-ului, saltă fără frică de la o perioadă de timp la alta, elipsînd cu graţie, jonglează cu procese-verbale, pe scurt, are inocenţa şi "nesimţirea" unei opere de tinereţe. El însuşi un copil-minune, Wes Anderson pare să-şi fi dat seama din timp care sunt riscurile îmbătrînirii pe lauri.