Încă un film cu un ucigaş în serie care scapă clean bandanna.
Prost. (Filmul).
Gata spoileru', gata şi analiza, s-ar putea zice. Totuşi, ca nu care cumva să vină Kevin Costner să ne ia la trei păzeşte c-azvârlim cu verdicte, să vedem şi de ce.
Păi, acest domn Brooks, prosper om de afaceri şi ireproşabil tată de familie, are şi el bietul o adicţiune: dacă nu omoară, nu trăieşte. Aşa că din când în când, împreună c-un coleg de ser...ial killing (William Hurt), intră-n apartamentul câte unora care tocmai o fac şi ei pe dihania cu două spinări, îi salută, îi puşcă, îi potriveşte-n varii poziţii variabile variinde, îi trage-n poze şi pleacă. Acasă, se uită puţin la poze, şi le arde-n cuptorul din pivniţă, împreună cu orice alte corpuri delicte. Crimele sunt perfecte. Lasă mereu şi o amprentă a degetului mare, ca un fel de semnătură, drept pentru care poliţia l-a poreclit "The Thumbprint Killer".
Pân-aici, toate rele. Nu vă speriaţi, abia au trecut cinşpe minute din film.
Acuma vine frumos, pentru că domnul Brooks al nostru suferă, sărmanul, că l-a blagoslovit răul Dumnezeu cu această boală psihică, şi tot promite că nu mai face, ba chiar frecventează şi o asociaţie de dependenţi anonimi (fără să le spună de ce depandă el).
Evident, taman când iar promite că gata, pân-aici, kaputt, se pogoară fatalitatea din blocul vecin, şi iar se-arată că va trebui să ucidă pe careva - deşi lui numai de-aşa ceva nu-i arde. O altă fatalitate face ca studenta de fiică-sa (Danielle Panabaker) să se lase de colegiu şi să vină fuga acasă, cu burtica la gură şi-un cadavru-n urma ei (că, ce să vezi, i-a moştenit boala - doar că ea nu se excită la pistoale, ci la topoare, că-s mai naşpa, de!). Aşa că tăticu' trebuie să comită încă o crimă, aranjând să pice altcineva de papagal, ca să-şi scoată fata écharpe propre. Şi o scoate. Pe fată.
Da' detectiva, are şi ea o fatalitate - mizerabilul de fostu' ei (Jason Lewis), nu şi nu, că el vrea cinci milioane de parai daune morale c-a suportat-o. (Ce-o fi fost aşa de nasol la ea, nu ni se spune, persoana e destul de cool, deşi cam urâţită - Demi Moore, cu puţin mai mult machiaj decât de obicei.) Are chiar două fatalităţi, căci un nemernic trimis de ea-n puşcărie (Matt Schulze) evadează şi vine s-o spânzure (pe bune; ăsta era un spânzurător în serie). Aşa că, iacătă, am ajuns să avem vreo cinci ploturi, subploturi, supraploturi şi pelângăploturi, bulucindu-se care mai de care să se combine într-un scenariu.
Ca să fim cinstiţi, de limpede e limpede, se urmăreşte uşor, ba chiar te şi duce cu el pe alocuri - dar structura dramaturgică e conopidă (varza nu-mi place, nici la masă, nici în limbajul cronicăresc). Necaz cu atât mai mare cu cât filmul, mă-nţelegi, s-ar vrea "thriller psihologic", profund, uman - aiurea şi-un praz verde! De unde-atâta, când nici unul dintre personaje nu apucă să se aprofundeze cât de cât? Aşa că gaboriţa face lungimi de bazin ca să se relaxeze meditativ, fata proto-serial-killer rupe petale pe dilema avortez / nu-avortez, mă-sa (Marg Helgenberger) nu pricepe nimic, ta-su tot zice "nu mai omor", prietenul îi tot răspunde "ba mai omori", papagalul de inginer mecanic fotograf amator voyeur (Dane Cook) care tocmai a descoperit că la rându-i are gena jacktheripperiană se tot bosumflă că vrea şi el o crimă şi toţi îi promit că mâine şi crima nu mai vine - şi gata, am mai pus de-un film adânc.
La nivel mai puţin adânc, toată această sfeclă (ca să nu mă repet) dă-n clocot spre final, avem o goană c-un furgon semi-scăpat de sub control filmată destul de decent (pân-o catapultează pe Demi afară exact când era spânzurătorul s-o mardească), mai avem un spânzurat cu sadism şi răvăşel prins pe piept, o cvasi-decapitare cu hârleţu-n cimitir, o foarfecă împlântată-n aortă care se dovedeşte coşmar (vai, tu, unde-am mai văzut finalul ăsta?), şi încă vreo patru finaluri la rând, pe lângă precedentul - finaluri d-alea succesive, adică povestea s-a terminat de mult, da' ei mai vor să spună încă ceva, şi încă ceva, şi încă...
Fior filmicesc, domnul Bruce A. Evans - cum îl cheamă pe păcăliciul care-a făcut tumba asta (a doua la viaţa lui, după Kuffs acu' cinşpe ani) - n-are. Degeaba compune el cadre frumoase, dacă nu ştie să povestească. Degeaba montează alternativ cu zvâcuri, dacă respectivul truc n-are nici o semnificaţie. Degeaba vrea film psihologic, dacă-n loc să-şi pună actorii să facă şi ei ceva în cadru, îi lasă doar să debiteze replicile inepte din text, printre care şi rugăciuni, la intervale regulate, ca să bage tot poporu' la cap ce rău e când te mustră conştiinţa că eşti criminal în serie.
Mă-ntreb, numai, cât îl mustră pe Bruce conştiinţa - şi dacă cele două filme ale lui sunt de ajuns ca să avem o "serie"...
21 iunie, 2007, h. 15:00-15:35
Bucureşti, România