Crimă şi pedeapsă - Mr. Brooks

În romanul Tunelul, cu zglobia-i ironie, Ernesto Sabato scria un sinopsis al unei posibile poveşti poliţiste. Era vorba despre un detectiv care trăieşte o aventură misterioasă. Pe rînd, îi erau ucise cele mai dragi persoane. Era un caz pe care dorea să-l rezolve, însă îi scăpa un element. Într-o seară a primit un telefon prin care a fost înştiinţat că ucigaşul dorea să-l întîlnească. Detectivul a acceptat imediat, iar la locul întîlnirii nu mică i-a fost uluirea cînd a constatat că, de fapt, el însuşi se chemase în acel punct! Aşadar, tipul avea dublă personalitate! Cam ăsta e şi domnu' Brooks, doar că dumnealui îi lipseşte zburdălnicia comică a scriitorului sud-american şi interesul criminal faţă de cunoscuţi.

Brooks vrea să îl credem pe cuvînt în tot ceea ce întreprinde, aşa că se îmbracă, în principal, în trupul, costumul şi devotamentul fostului bodyguard al doamnei Whitney Houston, actorul Kevin Costner, iar în secundar, năravul şi plăcerea criminală iau vocea şi chipul lui William Hurt, învăţat cu gîndul omorului din recentul A History of Violence (şi nu numai). Aşadar, Costner şi Hurt sînt feţele diferite ale domnului Brooks. Doar că faţa-Hurt o văd doar cei aflaţi în sala de cinema şi Costner, iar asta face imediat din spectator un complice al delincventului. Ceea ce, probabil, ar trebui să ducă la apariţia unui conflict moral în privitor... însă eu aş spune că nu e cazul ca cineva să îşi bată mintea cu astfel de probleme.

Brooks îşi poartă schizofrenia în mod conştient, nu încearcă să îi pună stavile, precum John Nash în A Beautiful Mind, şi, pe deasupra, nici nu caută să îşi controleze impulsivitatea; dimpotrivă, el caută să fie perfect în fiece crimă, pentru a se păstra, astfel, la adăpost. Domnu' Brooks e nevoit să ucidă fiindcă are un fel de boală genetică a cărei alinare poate fi aflată numai în crimă, pe care o respiră. Precum un medicament este inhalat pentru a calma suferinţa, într-o secvenţă prezentă pe ecran în ralantiuri care imită momentul din Blue Velvet în care Jeffrey Beaumont o loveşte pe Dorothy Vallens, aburii crimei sînt traşi în piept de către un Costner care mimează desfătarea, o situaţie similară celei pe care pelicula a pregătit-o spectatorului. Şi ca totul să se potrivească zicalei hollywoodiene că fericirea se află la îndemîna celor mulţi, în plăcerea unei vieţi simple, între serviciu şi casă, în continuă competiţie, cu pauze anuale de o lună, domnul Brooks este cel mai prosper om de afaceri din statul său. Însă ce folos dacă are o astfel de boală. Altfel spus, nu prea vă îmbogăţiţi că o păţiţi!

Acu' faza e că după nenumărate crime perfect duse de la un glonţ la altul, domnu' Brooks dă un chix. Ucide cu draperiile netrase. Şi este pozat. Apoi şantajat. Iar în şantaj, că aci ar fi punctul forte al intrigii, fotograful îi cere omului de afaceri permisiunea de a fi prezent la următoarea sa crimă, una care ar trebui să fie pusă în scenă cît mai curînd. Şi ca să nu facem filmul să pară mai interesant decît este el în realitate, acum propun să ne despărţim puţin de Brooks şi dubla sa personalitate pentru a vedea cine-i este oponent pe ecran.

Nimeni alta decît Demi Moore, parcă jucîndu-şi propria viaţă! Nu ştiu dacă Demi încă stă în viaţa de zi cu zi în braţele tînărului Ashton Kutcher, însă filmul de acolo o extrage: din poala unui şmecher playboy care, drept răsplată că a stat cu ea, caută să-i mai scoată din tolbă cîteva milioane de dolari... că şi ea e bogată, că a moştenit o avere importantă... Ei bine, asta e o latură mai puţin semnificativă. Trecutul femeii (reale) e mai important, fiindcă e tare vizibil pe ecran. E clar că Demi Moore a fost soţia lui Bruce Willis! Omul ăsta a injectat-o cu sîmburii John McClane, altfel e inexplicabil cum atunci cînd e proiectată pe capota unei maşini, dinspre o altă maşină rulînd cu o viteză ameţitoare, ea se alege cu o uşoară zgîrietură la cap; apoi, într-un conflict armat cu un temut criminal, proaspăt evadat din închisoare, gloanţele o evită mai ceva ca pe Rambo în focu' războiului!

Ce vitejii mai face domnu' Brooks chiar dacă i se opune nimeni alta decît Demi Moore (atît de neinspirată de îmi venea să o iau la sănătoasa!): în primul rînd, ca un tată iubitor şi înţelegător, rezolvă problemele fiicei sale, care îi cam moşteneşte apucăturile ucigaşe. Rezolvă şi problema fotografului, definitiv. Uneori îşi mai împacă şi soţia, spre bucuria celeilalte personalităţi dobîndite, a domnului Hurt. Şi, către încheiere, latura Costner, principalul adică, ar vrea să se liniştească, doar că una dintre spusele lui William Hurt îl urmăreşte: o avertizare prin care secundarul îi atrăgea atenţia asupra fiicei - pentru a îi moşteni afacerea, ea ar putea fi interesată de eliminarea "bătrînului" (sau "bătrînilor", ca să fim în proporţiile numerice ale personajului principal al istoriei de pe ecran!).

Ideea asta îl obsedează pe Costner-Brooks şi din ea se revarsă finalul filmului, pe trei direcţii: o latură onirică, precum în Carrie, în care găleţi de sînge scaldă ecranul - ar putea fi sîngele lui Brooks; latura poliţienească, unde treaba rămîne ca în The Score - cel mai aproape de perfecţiune umflă potul; cît priveşte a treia latură: oare fiica îşi va omorî tatăl? - la nivelul dramei familiale, povestea se sfîrşeşte în spiritul celei din Basic Instinct, cu o susţinere onirică, pomenită mai sus.

Concluzia: după Zodiac, dacă doriţi să mai vedeţi filme cu crime şi suspans criminalistic... meritaţi o pedeapsă! Exact cum am primit eu fiindcă am intrat la Mr. Brooks. Un film care putea fi o parodie decentă a genului, însă a mizat pe alte cărţi, mai serioase - cel puţin în opinia realizatorilor. Iar alea au fost făcute praf pe ecran!