The Hulk

De multe ori, în Hulk Uriaşul, imaginile refuză să-şi mai aştepte rîndul, aşa cum se obişnuieşte în filme. Ecranul se umple de încadraturi, ca o pagină de bandă desenată. Chiar mai amuzant, imaginile sar uneori din propriul chenar şi invadează alte imagini. La un moment dat, un personaj prins într-o explozie înţepeneşte în aer şi nu-i mai lipseşte decît balonaşul alb conţinînd replica "aaaahh!" Regizorul de origine taiwaneză Ang Lee nu se mulţumeşte să ecranizeze o bandă desenată; el încearcă să reproducă, pe ecranele lui multiple, tipul de decupaj şi grafica benzilor desenate. Îmi puteţi răspunde că pe lume există şi ţeluri mai înalte, iar eu sînt dispus să vă cred, dar, vă rog, mai arătaţi-mi, în cinematograful contemporan, un singur personaj ca Lee – un tip care să se dedice, cu aceeaşi curiozitate şi aceeaşi bună credinţă, stilului domnişoarei Jane Austen (cum i s-a dedicat Lee în ecranizarea lui din 1995 după Raţiune şi simţire) şi stilului domnilor Stan Lee şi Jack Kirby, creatorii lui Hulk.

Versatilitatea lui Lee e atît de spectaculoasă încît e comică. Celebra propoziţie în care şi-a sintetizat penultimul film, Tigru şi dragon– "Bruce Lee o întîlneşte pe Jane Austen" –, nu era deloc exagerată; era o cronică perfectă la un film de arte marţiale care reuşea să fie la fel de entuziasmant – totodată încărcat şi uşor ca fulgul – în momentele sale de spectacol dezlănţuit şi în acalmiile sale – lungi dialoguri pline de emoţii nemărturisite şi de subînţelesuri complicate. Lee încearcă să facă ceva asemănător din Hulk. Dar poate nu ştiţi cine e Hulk. Poate că dumneavoastră aţi avut lucruri mai bune de făcut decît să-i citiţi albumele. De fapt, pînă şi eu am avut lucruri mai bune de făcut – de exemplu, să-l citesc pe Batman.

Hulk (interpretat de Eric Bana, atunci cînd nu e interpretat de o creatură computerizată) e un tînăr savant care din cînd în cînd se transformă într-un colos supărat; pentru asta e liber să dea vina pe experimentele care au implicat "nano-roboţi", raze gamma şi un broscoi numit Freddie, după cum (cel puţin în film) e liber să dea vină pe taică-su (Nick Nolte). Din punct de vedere emoţional, toţi supereroii benzilor desenate sînt de fapt nişte adolescenţi inadaptaţi; puterile lor secrete sînt ca nişte fantezii pe jumătate masochiste, pe jumătate compensatorii. La Hulk, aspectul ăsta e poate chiar mai la vedere decît la ceilalţi: e un tînăr cuminte, retras şi inhibat, care are probleme cu taică-su şi uneori simte că ar putea distruge întreaga planetă, de furios ce e. Bineînţeles că Ang Lee vede umorul în prăpădul pe care-l face Hulk: cînd acesta se luptă cu pumnii goi împotriva unor tancuri, pe care le face KO, diferenţa dintre el şi un adolescent care, într-o criză, îşi spulberă propria cameră, e doar una de proporţii – imaginaţia adolescentului o poate anula cu uşurinţă. Asta e cea mai bună trăsătură a lui Hulk. Partea proastă o constituie celelalte trăsături: nici cînd aveam 13 ani (şi îl puneam pe întunecatul Batman puţin deasupra lui Byron, în canonul meu personal) n-am fost în stare să accept faptul că, atunci cînd tînărul savant se umflă şi se transformă în Hulk, el îşi păstrează pudoarea – pantalonii lui se rup, dar nu se rup pe talie, ci îşi fac în continuare datoria, acoperind ruşinea bestiei. Şi mai e un lucru care întotdeauna m-a împiedicat să-l respect pe Hulk: e verde. Ştiu că m-ar putea da în judecată pentru rasism, dar asta e – nu pot să iau în serios o matahală verde.

Dacă exista vreun om capabil să scoată un personaj civilizat din Hulk, acela era Ang Lee. Şi nici el nu reuşeşte. În prima oră, tonul e coborît, furia e reţinută, verdele e dozat subtil; filmul tînjeşte tocmai după acele calităţi pe care nu le-ai asocia cu Hulk, iar Lee încearcă să repete vrăjile din Tigru şi dragon. Dar filmul acela îşi deschidea la un moment dat aripile, în timp ce Hulk n-are ce să-şi deschidă. Ca om, e lipsit de farmec; ca monstru, e inexpresiv în mişcare şi neinteresant în repaus. Lee înţelege şi admiră splendoarea naivă a primului King Kong (1933), dar n-o atinge decît o dată – în secvenţa în care Hulk îşi apără iubita (Jennifer Connelly) de trei cîini mutanţi (dintre care unul – drăguţ detaliu – e un pudel franţuzesc). Dar trucajele din 1933 însufleţeau păpuşa Kong – exista ceva spasmodic şi vulnerabil în fiecare mişcare, de parcă s-ar fi simţit expus, de parcă privirile noastre i-ar fi făcut mai mult rău decît toată flota Statelor Unite. Ieşeai de la film gîndindu-te serios la sentimentele lui. Ieşi de la Hulk gîndind: "Ia mai dă-l dracu' de namilă!"