Hulk, uriaşul - Verdele, marele...

Am văzut Hulk uriaşul într-o zi frumoasă de sîmbătă, la Cinematograful Favorit din Drumul Taberei. Am aflat care e "aranjamentul" într-un cinematograf de cartier. În spate stau şmecherii care îşi pipăie fetele, vorbesc la telefon şi eventual fumează, la mijloc - cuplurile cu copii mici şi cuplurile tinere, dar cuminţi, în faţă - băieţii care îşi omoară plictiseala rupînd lemnul de pe fotolii înaintea proiecţiei (am văzut cu ochii mei).

În timpul filmului, numai o bunică şi un copil mic au părăsit sala, probabil pentrru că s-au înşelat cînd au văzut afişul şi şi-au imaginat un desen animat benign. Şmecherii au rîs bărbăteşte cînd "uriaşul arunca om în om şi cîine în cîine. Zgomotele secvenţelor de acţiune reuşeau să acopere conversaţiile telefonice.

Bătrîn de 40 şi de ani, Hulk s-a născut în benzile desenate şi a trecut printr-un serial TV (1977-1982) înainte de a ajunge într-un lungmetraj. Interesant e că iniţial Hulk era gri, nu verde. Ar fi fost o mare pierdere... Un alt motiv de mirare este tendinţa filmelor comerciale, adică pentru marele public, de a da cîte ceva la toată lumea. Aici, secvenţele de acţiune distrează copiii şi şmecherii. Sensibilii şi intelectualii primesc o porţie de stimulare lacrimală ori mentală prin love-story-ul gen Frumoasa şi bestia şi, respectiv, problema filosofică a tehnologiei distrugătoare altoită pe cea psihologică, a salvării personale prin retrăirea şi recuperarea trecutului.

Personal, găsesc obositor procedeul tăierii ecranului în trei sau patru căsuţe, ca să semene cu banda desenată ori cu ecranul computerului unui om de ştiinţă (cum se vedea la un moment dat în film). Împreună cu montajul rapid, care elimină punţile, "conjuncţiile şi prepoziţiile", asta nu cred că face decît să te obosească mai ales că justificarea dramaturgică e greu de găsit. Secvenţele de acţiune mi se par deja momente de respiro, de umplutură, dar confruntarea uriaşului cu elicopterele era antrenantă (totuşi, n-am înţeles de ce pudibonderia ucidea logica - atunci cînd eroul se umflă, de regulă crapă hainele pe el; or, crăpau haine, crăpau lanţurile în care era ţinut, nu şi chiloţii).

Love story-ul nu se tăia, deşi Jennifer Connelly era prea suavă. Dar era între cei doi eroi ceva de Edward Scissorhands, de Frumoasa şi Bestia care, de piatră să fii, şi tot te înmoaie. Dar mai mult decît love story-ul, totuşi, mi-a plăcut felul în care era exploatată partea psihologică. Deşi tema e politically correct, mi s-a părut nimerit şi deloc ostentativ felul în care s-a explicat mecanismul traumei şi procesul de intrare în posesie a originii ei. Un monstru zace probabil în fiecare, inconştientul este el însuşi un monstru care te înghite dacă nu ştii cum să-l iei. Tot politically correct şi accentul discret (totuşi) pus pe acuzarea părinţilor care-şi nenorocesc progeniturile, temă despre care s-au făcut totuşi puţine filme. Altfel, cam mulţi savanţi nebuni bîntuie cinematografia.

Dar unde este Ang Lee în acest film? Imposibil de spus. Regizorul cred că se amuză atunci cînd e clasat drept "inclasabil". Ce au Raţiune şi simţire, Tigru şi dragon în comun cu Hulk? Ang Lee e singurul element comun. Răspuns nesatisfăcător. Periculos regizor, te poţi aştepta la orice de la el, dar şi îi poţi ierta multe, cum ar fi inconştienţa de a se arunca într-un asemenea proiect, sacrificînd povestea monstrului pe altarul unei producţii pentru copiii de 13 ani şi ambiţia de a amesteca fazele "sportive" cu meditaţii pe tema naturii şi a creaţiei.