Visul american capătă o nouă înfăţişare în România. Nu e vorba despre succes în împletirea carieră-dragoste, ci este amintirea dureroasă a unei aşteptări de o viaţă. E derulat în mintea unui şef de gară, o minte încordată într-o serioasă frustrare, colorînd realitatea în răbufniri cînd ferme, cînd ironice, cînd încărcate de umanism; totul într-un peisaj cald, animat de revărsările neaoşe ale unei comunităţi aflată în derivă între punctele cardinale obşteşti: primarul, sindicalistul, oaspetele de seamă sau şeful gării.
Welcome to Căpâlniţa, ar putea fi mesajul-motto al poveştii. E locul unde "se îndoaie harta ţării", unde cîteva vieţi sînt salvate în Iugoslavia cînd un tren este oprit în gară, un loc al uneltirilor medievale şi al unor iubiri în tuşe ba inocente, ba pline de speranţă, recunoscute cu pasiune sau îmbrăţişate cu disperare, ca şi cum ar fi un ultim colac de salvare. E o terapie prin foc şi cuţit. E locul unde Cristi Nemescu construieşte un film de ficţiune, care, dincolo de aspectele rămase în suspensie din cauza tragediei din vara trecută, curge endlessly ca poveste, oferind nesfîrşite bogăţii semantice: despre un continuu prezent politic, despre starea societăţii româneşti, despre figuri provinciale, despre dramele ascunse într-o istorie aproape apusă, despre dragoste şi despre metamorfozele ei momentan profitabile. California Dreamin' e un film viu, expansiv, primele două treimi avînd un bun dozaj de umor, love-story sau real-drama... Plus un epilog cu deschideri. Finalul însă...
1. Despre finalul-şoc într-o poveste Nemescu-Voican
În Marilena de la P7 o tînără prostituată se sinucide fiindcă realitatea nu-i este schimbată de "făt-frumosul" care-i calcă pragul călărind o maşină albă. E o inadecvare între visuri şi realitate în interiorul poveştii, una a marginalului nutrind istorii muiate în Pretty Woman, însă istorii care nu pot prinde un real contur în peisajul sufocant al cartierului bucureştean. Iubirea şi salvarea prin iubire se dovedesc a fi doar promisiuni făcute în ideea obţinerii unor clipe (sexuale) mai intense. Reacţia Marilenei este una a disperării de moment, o autosuspendare undeva între închiderea propriilor visuri şi dorinţa de a pedepsi lumea prin excluderea sa din sînul ei.
Înţeleg accesele de furie pe care trebuie să le simtă cineva atunci cînd realizează că - momentan - nu mai există scăpare, că visurile se topesc precum o lumînare aprinsă, că elementul (masculin, în cazul acesta) în care îţi pui speranţele nu vrea decît o sacoşă cu nuri, astfel că promite... însă eu aş prefera reacţiilor disperate, alunecărilor de moment, soluţiilor extreme, o devenire puţin mai înţeleaptă, un fel de blîndă indiferenţă à la Tony Leung în 2046... Şi, cumva, îmi place replica aia din Lilja 4-ever, în care, într-un vis, Volodia ii spune Liljei, pe acoperişul blocului unde fata era captivă, că nu trebuie să se sinucidă, fiindcă există o singură trecere pe pămînt, oricum limitată temporal, şi apoi s-ar putea să regrete o veşnicie faptul că nu a stat mai mult pe aici...
2. Soluţia din California
În California Dreamin', de ce?-ul a început să crească imediat ce căpitanul Jones participă, alături de primar, la şedinţa comunală de înfierare a lui Doiaru. Şeful gării e un lup moralizator - fură din marfarele autohtone şi acţionează cu o mînă de fier în cazul trenului "militar". Însă, în cazul Doiaru, o trezire a conştiinţei poate fi oricînd veridică într-o situaţie de criză. Şi era susţinută de referirile sale crude la ceea ce însemnau pentru omul comun acţiunile militare NATO în Iugoslavia. Pe de altă parte, firea duplicitară a lui Jones nu fusese pînă atunci subliniată şi această ieşire pare cu atît mai inexplicabilă (în românitatea ei provincială) dacă avem în vedere faptul că cei doi protagonişti păreau că se regăsesc în comunicare. Şi pare inexplicabilă ca întreprindere asumată raţional de conducătorul unei importante misiuni NATO. E o importantă ruptură la nivel narativ începînd de acolo: privirea scrutătoare, tonul degajat şi ironic în care fusese construită povestea glisează rapid înspre o moralizare cu barosul. Nemescu a deschis prea mult graniţa, şi-a dorit, poate, să cuprindă prea mult din realitatea autohtonă, sau poate că şi-a dorit să universalizeze românizarea. Astfel că finalul pare un fel de Piaţa Universităţii, 13-15 iunie '90, reunită cu baricadele de la Revoluţie, într-un act de curaj al Tiranului (Doiaru) coborînd în mulţime... pentru a fi asasinat de apropiatul său!
4. Cristian Nemescu
E nevoie de o mînă fină în închegarea unei istorii avînd în centru două mari conflicte care distribuie forţele implicate în ceea ce se petrece pe ecran: un conflict politic avînd puternice rădăcini personale - Doiaru, şeful gării din Căpâlniţa, opreşte un tren care transportă echipament militar american înspre Iugoslavia, astfel că apare o primă dispută, cu căpitanul Jones, apoi o a doua neînţelegere, cu autorităţile române; şi un conflict erotic, clădit în jurul unui triunghi amoros - David, Monica, Andrei - îmbrăcat în straie estetice ieşind parcă din mîinile copiilor teribili ai Hollywood-ului.
O punte legînd un timp personal, al Doilea Război Mondial de prezentul acţiunii (primăvara anului 1999), prin istoria personajului Doiaru. În jurul său, un conflict în care spumegă birocraţia, spiritul vasal, micul şmen. La final, Doiaru e the good guy... şi poate că toţi băieţii buni trebuie să meargă în ceruri.
Farmecul poveştii de iubire dintre Monica şi David e construit în spumoase alunecări într-un expresiv jucăuş, care ornează atracţia celor doi tineri cu bijuterii vizuale de o eleganţă şi de un rafinament aparte: atingeri electrice, un oraş pulsînd în ritmul inimii îndrăgostiţilor, izvoare din asfalt.
La final doar aplauze. Bucuria participării, ca spectator, la o poveste atît de bună. Şi tristeţea conştientizării faptului că un destin atît de promiţător a fost curmat într-un mod atît de stupid...