Nu mă refer la dispariţia tragică a tînărului regizor într-un accident de circulaţie (apropo: cum au evoluat ancheta şi judecata celui care a provocat acel accident?), ci la modul particular, şi totuşi specific naţional, în care filmul său proiectează... ciocnirea civilizaţiilor. Avem, pe de o parte, o aşezare românească înecată în praf şi în mici învîrteli de tranziţie. Un primar (excelent interpretat de Ion Sapdaru) care vrea să se "înfrăţească", nu importă cu cine, numai bani şi foloase să iasă; un şef de gară (excepţional rolul lui Răzvan Vasilescu) care face şi desface totul în Căpîlniţa, spunînd cu simplitate: "Asta-i gara mea! Fuck USA, fuck Bill Clinton, fuck NATO!"; o adolescentă, fata şefului de gară, care visează să plece undeva, oriunde; şi un lider de sindicat care organizează rezistenţa pasiv-activă, cu o şleahtă de "muncitori" pomanagii, plictisiţi de moarte chiar şi atunci cînd protestează.
În acest loc unde nu se întîmplă nimic, apare, în anul de graţie 1999, un tren cu soldaţi americani în drum spre Kosovo, dublaţi de cîţiva militari români. Aceştia din urmă asigură, de la bun început, fondul de contrast comic. Pe americani, în frunte cu căpitanul Jones (Armand Assante) şi sergentul McLaren (Jamie Elman), uniformele stau ca turnate; pe românaşii noştri, stau ca pe gard. În tren, americanii sînt cuminţei şi beau apă minerală, spunînd bancuri elaborate, de şcolari eminenţi aflaţi în tabără. Cînd intră însă în formaţie, se mişcă fulgerător, într-un balet cazon impecabil pus la punct. În schimb, soldaţii noştri, care joacă în tren table, beau tărie şi fumează, au acel comportament românesc definit prin formula în dorul lelii sau cea, mai "modernă", merge şi-aşa. Singurul mai vioi, Marian (remarcabilul Andi Vasluianu), devine translatorul oficial, trăgînd imediat profit de pe urma cunoştinţelor lui de limbă engleză.
Încăpăţînarea lui Doiaru de a bloca trenul în gara lui pînă la furnizarea tuturor documentelor însoţitoare face ca aceste diferenţe să poată fi adîncite şi exploatate comic, într-o sarabandă de scene suculente. Masa festivă organizată de primar în onoarea "oaspeţilor veniţi tocmai de peste Ocean" este memorabilă. Un Elvis autohton, tuciuriu, amestecă Love me tender cu cîntice dă pă la noi, iar americanii cuminţei, sfioşi, la locul lor, încep să se amestece cu româncele cărora li se învîrt ochii în cap, după ei, ca la jocurile mecanice. Singurul ce rămîne într-o inconfortabilă alteritate este căpitanul Jones, care - totuşi! - are o misiune de îndeplinit. El începe să înţeleagă că lucrurile sînt mai complicate, dar şi mai dulci, decît schemele cu care operează; şi că această înapoiată Căpîlniţă (imagine, în mic, a României Mari) are şi ce oferi lumii civilizate, de la care vrea bani, resurse, onorabilitate.
Americanii, pînă la urmă, se suie în tren şi pleacă mai departe. Încăpăţînarea lui Doiaru a fost înfrîntă. Visul părinţilor şi bunicilor lor fusese, la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, să vină americanii generici, salvatori. Visul fetei lui şi al colegelor ei de şcoală rurală este să se combine cu americanii concreţi. Dar, dacă bunicii acestora n-au venit, ei, tinerii militari de azi, pleacă.
Doiaru is right.