Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Maria

Maria e un film gândit mai mult pentru publicul occidental


România Liberă, septembrie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
S-a născut în România, a emigrat în Germania, s-a reîntors să înveţe filmul. La 28 de ani, Călin Peter Netzer obţine, cu primul lungmetraj, trei premii importante la Locarno.

Un nou lungmetraj românesc (o coproducţie, de fapt) trece rampa şi numele unui nou regizor e rostit din ce în ce mai des. Cu Maria, Călin Peter Netzer a primit la primul festival la care a şi participat, Locarno, nu mai puţin de trei premii (Leopardul de Argint din partea juriului şi premiile de interpretare - pentru Diana Dumbravă şi Şerban Ionescu), precum şi o menţiune. Pentru povestea tragică, inspirată dintr-un fapt real, a femeii cu şapte copii, care din cauza sărăciei devine prostituată şi moare la 34 de ani, Călin Peter Netzer alege varianta cea mai riscantă de abordare, cea frontală, neinteresat de insensibilitatea semenilor faţă de patetismul poveştii. Altfel spus, cînd lumea e sătulă de filme despre săraci, Călin Peter Netzer (născut în 1975) are curajul să facă un film pe contrasens. Eşantionul de public de la Costineşti, unde filmul a fost premiat la Festivalul tinerilor realizatori de film, a arătat prin aplauze la final şi reacţii pe parcurs că gustă totuşi melodrama socială asezonată cu accente tragicomice.


Te aşteptai să fii premiat la Locarno?
Sincer, nu, dar evident că speram. Înainte de festivitatea de premiere am auzit de un interviu dat de directoarea festivalului, Irene Bignardi, unui ziar elveţian, în care aceasta spunea că Maria e favoritul ei. Asta m-a pus un pic de gînduri. Dar în nici un caz nu mă aşteptam la trei premii. Cred că nici un film n-a reuşit pînă acum performanţa asta. Chiar ştiam că regulamentul interzicea ca un film să ia mai mult de două premii.

Te-ai născut în România, dar la 8 ani ai emigrat cu părinţii în Germania. De ce te-ai întors să studiezi filmul la UNATC?
În primul rînd, pentru că era mai ieftin. Apoi au fost şi alte avantaje - eram mai puţini studenţi în clasă şi, mai ales, puteam face film pe 35 mm din anul III, lucru care în Germania se face doar în ultimul an. Eu vorbisem şi cu conducerile catedrelor de film de la NYU şi Columbia University din New York, mă puteam duce şi acolo, dar era scump; însă ce vreau să spun este că şi ei s-au mirat auzind că în România, ca student la Regie, faci film pe 35 mm din anul III, iar dacă eşti la operatorie, poţi face exerciţiu de imagine pe 35 mm din anul II.

Ai venit la Bucureşti ca student străin?
Da, nu mai sunt cetăţean român.

Eşti cumva adoptat de cinematografia germană?
Producătorul meu la Maria, Karl Baumgarten, e german, şi eu, fiind tot cetăţean german, am avut voie să aplic la nişte fonduri de acolo. Altfel, dacă eşti cetăţean român, e destul de greu să găseşti bani în Germania. Ori eşti vedetă şi nu mai contează cetăţenia. Acum stau mai mult prin România. Mai încolo, nu ştiu.

Data premierei româneşti e fixată?
Nu e sigur, ce se ştie e că filmul va ieşi după festivalul organizat de CNC la Bucureşti, la sfîrşitul lui octombrie.

Maria a fost mai întîi un scurtmetraj pe care l-ai făcut în facultate, luînd cu el o serie de premii. De ce ai ţinut să faci un lungmetraj cu acelaşi subiect?
N-a fost ideea mea. E oricum destul de greu să faci un remake după tine.

Rişti să te plagiezi.
A fost ideea producătorului german, după ce a văzut scurtmetrajul. El mi-a cerut să-i scriu un treatment, un scenariu, a doua versiune de scenariu, şi pînă la urmă am ajuns la Gordan Mihic, scenaristul lui Kusturica la Underground şi Vremea ţiganilor. Karl Baumgarten mi-a cerut să caut un scenarist bun în România şi, după ce i-am explicat cum stă treaba în România cu scenariştii, m-a îndrumat spre Mihic. Acestuia i-a plăcut subiectul. I-am trimis prima versiune a scenariului, un treatment, i-am explicat care sunt problemele (fiindcă în scurtmetraj ţinea să faci din 2-3 acte o tragedie cap-coadă, dar nu şi în lungmetraj), m-am dus la Belgrad, am vorbit, şi el mi-a dat o schiţă cu ce personaje credea că mai pot fi introduse şi ce mai poate fi făcut. L-am lăsat să scrie o versiune, pe urmă am mai corectat-o eu cu ideile lui Baumgarten, a scris a doua versiune, iar pe ultima, a cincea de fapt, am scris-o eu.

Nici n-au fost multe.
Pentru ei e foarte puţin. Mihic mi-a spus că la Underground au avut 14, la un scenariu de 300 de pagini.

Ai simţit un handicap al poveştii în sine, te-ai gîndit că spectatorul ar putea spune: "Aoleu, iar oameni săraci? Nu mai pot vedea sărăcie în filme"? Cum ai încercat să treci peste asta?
Am încercat prin aceste situaţii tragicomice, care nu ştiu cît de reuşite sunt (eu sunt subiectiv). Evident, am avut sentimentul de care vorbeşti. Ştiu că în România mulţi oameni or să aibă această reacţie. Pînă acum, părerile sunt foarte împărţite. Unora le-a plăcut foarte mult, alţii au spus: "Nu mai vrem aşa ceva!" Dar filmul a fost gîndit, de fapt, pentru Europa de Vest, tocmai pentru că ideea lui a venit de la un producător străin. Cred că pe occidentali asta-i interesează - ei au o anumită idee despre Europa de Est şi despre România. Dacă nu le dai ce ştiu, vor fi destul de bulversaţi. Cred că asta a fost problema lui Nae Caranfil cu Filantropica, film care mie mi-a plăcut foarte mult şi care n-a prea mers la festivaluri pentru că n-a fost înţeles.

Totuşi, nu suntem în ‘90, cînd România era o terra incognita. De atunci, străinii au mai venit încoace, au mai citit cîte ceva despre România.
Cred că e foarte greu să vezi lucrurile clar dacă nu eşti înăuntrul lor. Iar în România s-a ajuns la o saturaţie a publicului faţă de filmele despre sărăcie.

Proiectul tău a avut nevoie de vreo patru ani ca să se concretizeze.
Da, filmul s-a tot amînat pentru că s-au schimbat producătorii. La început am fost la Doru Mitran, dar el a vrut să se impună şi să mă convingă să fac filmul pe video (nefiind destui bani), a vrut să se impună şi ca operator, şi ca distribuitor, aşa că am preferat să risc, dar să-l fac cum vreau eu. După ce am umblat pe la mai multe case de producţie, am rămas la Artis Film (producătorul român, filmul fiind o coproducţie germano-franco-română). Artis Film mi-a dat şi libertate artistică, dar şi aparat de filmat, macara şi alte lucruri care nu mai trebuiau astfel închiriate. Bugetul era oricum foarte mic - 500.000 de euro.

Pe la ce festivaluri o să mai meargă filmul?
Acum e la Montréal. Păi, în fiecare săptămînă o să fie pe undeva. La Milano, la Roma (într-o retrospectivă gen Festivalul festivalurilor, cu filme premiate în acest an), la un festival important în Coreea de Sud - la Pusan, la Hamburg, la Chicago, la Los Angeles, la Salonic, la Havana. Este de asemenea nominalizat la premiile Academiei Europene de Film. Va rula din această toamnă în Germania şi a fost deja cumpărat pentru a fi distribuit în India, Benelux, Franţa, Germania.

Ai deja pregătit un al doilea scenariu?
Nu, o să iau o mică vacanţă şi pe urmă încep să caut subiecte. O iau de la capăt.

Locarno este o trambulină.
O să fie ceva mai uşor acum, dar chiar şi regizorii mari fac un film la 3-4 ani, pentru că la o coproducţie durează ceva pînă strîngi banii.



 Toate articolele despre Maria


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Iulia Blaga


Alte articole

 10 ani cu filmul românesc. Episodul 3 - Anul 2003, Iulia Blaga
 Programată să sufere - Maria, Andrei Gorzo
 Maria - multe premii pentru o dramă de tranziţie, Călin Stănculescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer