Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Science des rêves, La

O binevenită porţie de sinceritate - La science des rêves


Cinemagia, iunie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Încă de la Méliès, cu Domnul Baron a mâncat prea mult (şi multe altele dintre mirificele lui fantezii), genul oniric a sedus imaginaţia cineaştilor, poate în primul rând tocmai prin provocarea de a vizualiza, la îndemâna tuturor, aceste viziuni eminamente intime ale fiecăruia dintre noi: visele - cele pe care nimeni nu ni le poate lua... dar nici vedea, în lumea reală.

Nu întâmplător, refugiul într-un plan al viselor este propriu firilor sensibile şi vulnerabile - temă atât de bătătorită, nu numai în secolul cinematografului ci şi de-a lungul veacurilor de pictură, proză şi mai ales poezie anterioară, încât riscul de a cădea în oala cu clişee e enorm. Din fericire, filmul lui Michel Gondry (dintr-a cărui bogată filmografie se distinge în special Eternal Sunshine of the Spotless Mind - şi, în speţă, numeroasele videoclipuri), reuşeşte firesc şi fără efort să evite această capcană, poate tocmai datorită uriaşei sale doze de sinceritate şi bun-simţ. Aproximativ autobiografic (mai ales în plan afectiv), La science des rêves (adică "Arta viselor" - că dacă-i ziceau "Ştiinţa...", tuşeau!) însoţeşte periplul emoţional al tânărului Stéphane Miroux (Gael Garcia Bernal) sosit la Paris în speranţa de a se realiza ca grafician, doar pentru a se pomeni înfipt într-o muncă de rutină, între trei colegi ciudaţi, un şef opac şi o mulţime de maşinării folosite la editarea calendarelor. Ca şi cum atâta n-ar fi fost de ajuns pentru a-i încărca static condensatorii afectivi, în apartamentul vecin locuieşte o tânără ochelaristă şi urâţică, sensibilă şi la fel de ciudată (Stéphanie / Charlotte Gainsbourg - sugestii clare de alter-ego feminin), numai bună ca să-i scurtcircuiteze sentimentele - şi reţeta e gata.

Mai puţin de povestit şi mai mult de văzut şi... simţit, La science de rêves ne antrenează în demersul lui Stéphane de a-i împărtăşi Stéphaniei lumea viselor lui, pe un traseu sinuos şi maleabil în care realitatea şi imaginarul se suprapun, treptat, până la confuzie. Ar aminti de "Glissando al lui Daneliuc, dacă ar fi mai ostentativ şi mai puţin delicat şi dezinvolt. Ar aminti şi de Otto e mezzo, dacă s-ar ambiţiona să filosofeze pe tema condiţiei artistului. Ar duce cu gândul spre Buñuel, dacă ar ţine morţiş să ne arate ce urâtă-i viaţa (în realitate, ca şi în vis). Din fericire, Gondry evită elegant toate capcanele de acest gen, reuşind să fie el însuşi, cu decenţă, umor şi bun-gust.

Un bun-gust paradoxal, de vreme ce filmul foloseşte cu bunăştiinţă (a... viselor!) sumedenie de elemente kitsch (pentru că, evident, în propria minte totul e permis, ceea ce face ca până şi kitsch-ul să înceteze a mai fi ipocrit şi agresiv). Obsesiile sexuale ale lui Guy (Alain Chabat), de o agresivitate pe care oricine dintre noi a întâlnit-o cel puţin o dată la vreun coleg sau vecin, sunt temperate cu umor fin. La rândul lui, umorul, omniprezent pe tot parcursul filmului, îşi păstrează permanent justa măsură, fără să froleze tentaţiile facilului sau ale grobianului spre care l-ar fi putut împinge satirizarea zonelor licenţioase, accentuând doar pe alocuri unele tuşe absurde, şi incluzând exact atâtea elemente burleşti (secvenţa cu pianina, cea cu maşinile, poliţiştii din amândouă, etc.) cât să condimenteze la limită reţeta explicitată de Stéphane în prima secvenţă. Coloraţia bălţată a sufocantei edituri de calendare e contrabalansată de pastelurile crepusculare ale unui Paris nostalgic, lipsit de orice clişee eifelliene, notredamiene sau sacrécoeuriene - ulterior, readus la o paletă pestriţă în viziunea onirică a protagonistului. Puţinele cadre de nuditate se justifică perfect, şi evită cu rafinament defulările exhibiţioniste care abundă până la suprasaturaţie în atâtea pelicule europene din ultimii ani - cu cele franţuzeşti şi româneşti pe post de port-drapel, că de, tot suntem naţiuni-surori de gintă latină!

Se remarcă opţiunea lui Michel Gondry pentru un soi de "minimalism" occidental de altă factură, nu numai determinat de considerente financiare ci şi, lucru mult mai important (şi esenţial, în fond), bazat pe principii estetice solide şi originale. Universul paralel al lui Stéphane este vizualizat cu mijloace voit rudimentare, ceea ce aduce o notă de prospeţime uşor contemplativă în această epocă distinsă prin implicarea violentă a spectatorului în irealul efectelor speciale. Efectele de animaţie a obiectelor neînsufleţite, păpuşilor şi decorurilor miniaturale, sunt realizate cu truca (filmare fotogramă cu fotogramă). Maşinile sunt în mod declarat confecţionate din carton, arătând cam ca nişte jucării improvizate şi supradimensionate. Oraşul din vis are case bidimensionale, decupate din hârtie, care se unduiesc fluid. Iar suprapunerile (fereastra spre oraş, cada / birou, zborurile / înot peste acoperişuri, etc.) sunt de asemenea făcute cu lipiturile vizibile ale unei stângăcii studiate. Cel mai inspirat rămâne, indiscutabil, "studioul de televiziune" (decorul interior al minţii eroului, compus în întregime, desigur, tot din carton - inclusiv cofraje de ouă pe toţi pereţii), cu fermecătorul truc al celor două "ferestre cu obloane" (ochi), speculate cel mai bine în secvenţa trezirii din somn.

Pe undeva, aminteşte de trucajele de-acum treizeci-patruzeci de ani - ceea ce, la rându-i, redeşteaptă copilul din memoria noastră afectivă, şi ni-l impune pe Stéphane, la rândul lui, ca pe un copil perpetuu. De fapt, tocmai acesta se dovedeşte a fi, într-un târziu, numitorul comun la care protagonistul reuşeşte să facă apel pentru a construi în sfârşit puntea de legătură cu aleasa inimii sale - de o rară gingăşie e secvenţa primei lor apropieri autentice, în care Stéphanie, intrând finalmente pe aceeaşi lungime de undă cu Stéphane, îl mângâie uşor pe păr.

Ar fi exagerat să ne raportăm cu forţa la "copilul din noi" propovăduit de teoria sincronismului în artă - şi din păcate cam pe-aici se situează şi singurele neîmpliniri ale Artei viselor. Întreaga armonie de echilibru şi discreţie a construcţiei de ansamblu e uşor debalansată de accentele puse prea apăsat pe ludic şi infantil. Poate că tocmai asta face ca La science de rêves să fi pierdut şansa de a deveni un film de neuitat - dar rămâne în orice caz o binevenită porţie de sinceritate, într-o lume (a filmului, dar şi a realităţii) prea preocupată să se mintă pe sine însăşi.

29 iunie, 2006, h. 04:00-05:05
Bucureşti, România




 Toate articolele despre Science des rêves, La


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 În mintea lui Michel Gondry - La science des rêves, Lucian Maier
 Lumea lui Gondry - La science des rêves, Cristina Corciovescu
 O minte drăguţă - La Science des rêves, Andrei Gorzo
 A visa - artă sau ştiinţă? - La Science des rêves, Iulia Blaga


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer