În mintea lui Michel Gondry - La science des rêves

Numele său este Stéphane. Locuia în Mexic. Cancerul i-a doborît tatăl. Mama sa i-a făgăduit că îi va găsi un serviciu în care să-şi întrebuinţeze capacitatea imaginativă, aşa că Stéphane se întoarce în Paris. Şi va descoperi că: slujba nu seamănă deloc în realitate cu ceea ce-i fusese promis, mama sa a făcut o alegere amoroasă bizară după moartea tatălui său, vecina de apartament - Stéphanie - e puţin probabil să îl iubească, iar lui oricum îi este frică exact de faptul că ar putea fi subiectul iubirii ei. Aşa că cere numărul de telefon al prietenei Stéphaniei, iscă necontenit sfadă şi se refugiază în vis.

Discovery Science difuzează o emisiune în care este prezentat procesul de confecţionare al unor anumite obiecte, lucruri. Emisiunea se numeşte How it's made şi dacă vreodată ar fi interesaţi de felul în care se prepară visele, ar trebui să îi ceară lui Stéphane episodul prim din emisiunea sa TV. Căci eroul visului nostru cinematografic acolo trăieşte: în propriul studioTV, unde se nasc visele sale. El este producătorul propriei emisiuni culinare, unde ingredientele nu ţin de piaţă, alimentare sau supermarketuri, ci de ograda onirică personală. În acelaşi timp, el este Vrăjitorul din Oz al fiecărui minut petrecut de spectatori în faţa ecranului. Excentrica logică a visului transformă istoria de pe ecran într-o perpetuă mise-en-abîme trăită prin predispoziţia supremă a lui Stéphane de a se ancora în confuzia realitate-vis. În ceea ce îl priveşte pe Stéphane, povestea poveştii devine un vis al visului, unde tînărul este un fel de Iona care nu spintecă burţi de peşte în căutarea realităţii, ci înoată din vis în vis pentru a scăpa de chipul sub care se înalţă în mintea sa realitatea.

Raportat la alte două filme în care visarea sau visurile ocupă prim-planul naraţiunii, La science des rêves începe în notele dorinţei pe care Donnie Darko şi-o punea înaintea ultimului său somn - în pelicula care poartă numele eroului, realizată de Richard Kelly. În acea seară, năzuinţa lui Donnie era aceea de a vedea cum sensurile vieţii (sale) vor apărea în vis, atîta vreme cît îi lipsea posibilitatea de a le repera sau extrage din viitor în mod conştient, cu puterea minţii în stare de veghe. Miza poveştii lui Donnie era iubirea. O miză identică are şi Buffalo 66, iar întrebarea lăsată în urmă de filmul lui Vincent Gallo este exact cea la care Stéphane ar trebui să răspundă într-un posibil final al visului său: pe ce altceva decît iubirea merită să mizezi în viaţă? O întrebare prezentă şi în precedentul proiect cinematografic al lui Michel Gondry, Eternal Sunshine of the Spotless Mind, însă într-un spaţiu diferit: acolo nu este vorba de teama de a îmbrăţişa realitatea (şi iubirea), ci de groaza stîrnită de apariţia tehnologică a posibilităţii de a pierde o realitate, a amintirilor (iubirii).

Dinamica vieţii lui Stéphane îmbracă necontenit hainele unui interesant proces psihofiziologic, al rivalităţii binoculare. Dacă aşezi în faţa fiecărui ochi cîte o imagine, fiecare va transmite cortexului stimuli diferiţi. Creierul va reţine consecutiv cele două imagini, iar claritatea fiecăreia va diferi în funcţie de distanţa ochi-imagine sau de iluminarea imaginilor. Creierul va suprapune apoi imaginile, pierzînd detalii din fiecare reprezentare. Se produce o tulburare perceptivă care susţine faptul că între cei doi ochi colaborarea nu este perfectă. Confruntat cu o lume de a cărei realitate se teme, Stéphane născoceşte fără încetare căi prin care să-şi explice posibile eşecuri sau presupusa imposibilitate de a se împlini. Cu un ochi în realitate şi cu unul în vis, Stéphane se află într-un continuu blocaj, fiindu-i dificil să găsească înţelesul vorbelor pe care Stéphanie i le spune: "Lucrurile vor fi aşa cum le vrei dacă vei înceta să te îndoieşti că te iubesc!" Lui îi este teamă că va suferi. Aşa că îi răneşte pe toţi cei din jurul său. Speră că în acest mod el va scăpa nevătămat. Însă, în fapt, doar pe sine se lezează. Căci el este real şi în vis şi în realitate, ambele fiind ale sale.

Cînd realitatea este vis şi hotarul dintre ele se subţiază la maximum, lumea pare de carton, atmosfera devine lichidă şi poarta de ieşire tinde să dispară sub straturi de ceară. Precum într-unul din visele lui Stéphane, şansele de scăpare ale unui bandit încercuit de poliţie coboară spre zero; dar speranţa regăsirii reale nu poate fi anulată cîtă vreme ea îi şopteşte cu drag: "Lucrurile vor fi aşa cum le vrei dacă vei înceta să te îndoieşti că te iubesc!"