Extratereştrii în vizită de lucru - Signs

Extratereştrii ne vizitează din nou şi nu vin la distracţie, ci la muncă. Mai precis, la seceriş; aşa cum comentează o voce la radio: "Au venit să ne secere." Sau poate că asta e ideea lor despre distracţie. În fine, ei apar în toată lumea, în lanuri de porumb unde mai întîi şi-au pregătit pistele de aterizare. Ce se întîmplă în lume, noi aflăm de la radio şi de la televizor, pentru că regizorul-scenarist nu ne lasă să părăsim o anumită fermă, un anumit lan de porumb din Pennsylvania, un colţ de lume unde ne ghemuim şi ne roadem unghiile, în timp ce doi copii, unchiul lor (Joaquin Phoenix) şi tatăl lor, fost preot (Mel Gibson), sînt asediaţi de un anumit extaterestru. Şi pe acela îl vedem abia la sfîrşit.

Adică M. Night Shyamalan (atît de apreciat pentru filmul său, The 6th sense) e suficient de deştept ca să-şi dea seama că o navă spaţială care rade un oraş întreg într-o secundă e mult mai puţin impresionantă decît un ceva nevăzut, mişcîndu-se fără zgomot în spatele uşii închise de la o cămară, ceva a cărui reflexie încerci s-o prinzi în lama unui cuţit de bucătărie, o a cincea prezenţă în casă, pe lîngă tine şi ai tăi, reflectată în ecranul televizorului. Îi sînt recunoscător lui Shyamalan (şi sunetului Dolby) pentru momentul pe care l-am petrecut foindu-mă pe scaun, încercînd să identific şi să plasez zgomotele care veneau din toate părţile - lătratul unui cîine, respiraţia întretăiată a lui Gibson, singur în lanul de porumb, foşnetul lanului şi ceva, între un cotcodăcit şi un sîsîit, ceva de care nu eşti sigur, dar eşti sigur că e de rău. Şi îi sînt recunoscător pentru umorul acestui film, care e aproape mereu alături de nelinişte, potrivindu-şi mişcările după ale ei, prinzînd-o într-un abil pas de deux.

Atunci de ce nu vă recomand filmul din toată inima? Adevărul e că din primul minut, cînd muzica face tot ce poate ca să ne amintească de Psycho (ştiţi, viorile acelea care se aliază cu Anthony Perkins, ca s-o atace pe Janet Leigh la duş), l-am suspectat pe Shyamalan că încearcă să se dea drept Hitchcock. Ei bine, mă înşelam. E mult mai rău: Shyamalan încearcă să fie un cineast al crizei spirituale, ca Bergman. Invazia extraterestră n-o fi ea o fericire pentru toată lumea, dar pentru fostul preot poate însemna un dar - recăpătarea credinţei. Or fi venit ei să ne secere, dar aduc şi o ploaie de coincidenţe, care poate însemna o manifestare a Celui de Sus. Dar dacă El se manifestă ca în filmul acesta, înseamnă că modelul Lui în viaţă este manualul scenaristului hollywoodian priceput. De ce nu s-o fi mulţumit Shyamalan să ne sperie şi să ne distreze? De ce-o fi ţinut morţiş să se ocupe de sufletele noastre? Metoda lui de a le sonda e pipăială vulgară, iar lumina pe care încearcă să ne-o aducă e ea însăşi lipsită de suflet, precum neonul.