Comparaţi secvenţele introductive din Jurassic Park (trasul cabotin de timp, dezbaterile sforăitoare despre ştiinţă şi etică, dinozaurii întîrziind ostentativ în culise ca nişte dive supraevaluate) cu cele de-aici: în prima secvenţă (plasată în anul 2000), nişte chimicale sînt deversate în rîu; în secvenţa a doua (plasată în 2002), nişte pescari prind o gîgîlice dubioasă ("Cîte cozi o avea?") şi o scapă; în secvenţa a treia (2004), un sinucigaş stă pe un pod în bătaia ploii şi se holbează îngrozit la ceva ce-l aşteaptă în apa învolburată de la picioarele sale; şi, în secvenţa a patra (2006), creatura iese deja din întuneric. Partea cea mai bună este că nici nu iese din întuneric (după cum nici muzica nu face "bau!"), ci, pur şi simplu, vine ţopăind pe promenadă într-o zi cu soare, cînd rîul e plin de bărcuţe şi pe mal e plin de oameni care fac plajă şi mănîncă friptură de caracatiţă. Dincolo de şoc, există ceva simpatic în această apariţie şi acel ceva rămîne acolo pînă la sfîrşitul filmului lui Joon-ho Bong; un simţ al comediei şi un simţ al frumosului sînt mereu la lucru în compoziţia cadrelor, oricît de horror ar fi ele. Atunci cînd monstrul prinde o fetiţă în coada lui ca un tentacul şi o saltă din cadru, camera rămîne pe loc o secundă sau două, suficient cît să remarcăm un porumbel care trecea şi el pe acolo, oarecum derutat de toată agitaţia. Cît timp se încură pe uscat, mişcările monstrului par uşor dezarticulate, inefabil comice (pare să aibă mai multe membre decît poate coordona), dar atunci cînd plonjează în rîu arată la fel de graţios ca un delfin - pînă cînd atinge apa, cu un pleosc care, printre atîtea bărcuţe în formă de lebădă sau de răţuşcă, îl face din nou comic. Pe scurt, e un monstru cu o personalitate originală, ceea ce nu e deloc uşor de creat. Bîrlogul lui e într-un fel de puţ - o oubliette în toată regula - din sistemul de canalizare al oraşului şi acolo o duce pe fetiţa răpită (A-sung Ko). Aceasta se adaptează destul de bine la situaţie şi chiar învaţă să aprecieze unul dintre cele mai scîrboase obiceiuri ale gazdei - acela de a-i regurgita pe nenorociţii care momentan nu-i încap în stomac, pentru a-i mînca mai tîrziu. "Fă ca de data asta să fie cineva cu un mobil funcţional!", se roagă ea atunci cînd monstrul se întoarce de la una dintre numeroasele lui crăpelniţe. Există chiar şi un moment de tandreţe (dar nu tandreţe spielbergiană de tip cuţu-cuţu, ci ceva complet misterios şi chiar de-aceea tulburător) în relaţia monstrului cu ea - în felul în care o prinde în tentacul şi o repune uşor pe pămînt atunci cînd ea, crezîndu-l adormit, încearcă să scape; după care rămîn aşa, într-un fel de armonie fragilă, insuportabilă, el prefăcîndu-se în continuare că doarme, ea neîndrăznind să se mai îndepărteze.
În acest timp, familia ei o caută (a apucat să le dea un telefon) şi autorităţile caută familia pentru a o pune în carantină, căci a venit în contact cu monstrul, iar acesta ar putea fi gazda unui virus periculos. Există un element de anarhism burlesc în viziunea filmului asupra autorităţilor - în cel mai bun caz, ele nu fac decît să stea în drumul oamenilor - şi burlescul dă în comedie paranoidă în momentul în care autorităţile se apucă să-l opereze pe creier pe tatăl fetiţei (Kang-ho Song), închipuindu-şi că virusul e acolo. (De fapt, sperînd că virusul e acolo: pînă acum n-au găsit nimic la nimeni şi dacă virusul nu există ar însemna că au alarmat publicul degeaba.) Ironia este că cel operat pe creier a fost întotdeauna, pentru tatăl şi pentru fraţii săi, "ăla mai slab la minte"; e un erou remarcabil de non-cool (de fapt, singurele persoane cool din familia lui de sitcom sînt fetiţa răpită şi mătuşa ei - o arcaşă de performanţă). Ironia ironiei este că, impulsionată de disperare, mintea lui devine aberant de puternică - imună la anestezice, la burghie înfipte în creier, la orice. Pe scurt, tipul devine cool pentru înfruntarea finală, care e o frumuseţe. Cînd a venit şi rîndul arcaşei să arate ce poate, am realizat că nu mă mai simţisem atît de bine de la ultima mea reîntîlnire cu secvenţa aceea din Aliens - tot ce-a dat Hollywoodul mai apropiat de tragedia greacă - în care Sigourney Weaver îi cere reginei extraterestre s-o lase în pace pe fetiţa ei. Monstrul nu e chiar acolo, dar e într-acolo.