"Înţeleg cum e să-ţi fie frică de lume pentru că şi mie mi-e. Am fost cel mai mare copil al unei familii cu 10 copii din Liverpool", spune regizorul Terence Davies, la masterclass-ul pe care-l ţine după proiecţia celui mai recent film al său, deşi din 2000, House of Mirth. Cum să înţelegi asta la Taormina, pe malul mării albastre şi reci, deşi afară sînt peste 30 de grade, casele cocoţate pe stîncă pitindu-se pe după bougainvilia mov şi cactuşi hipertrofici?
"În lumina" acestei mini-vacanţe pe care ţi-o oferă staţiunea aflată nu foarte departe de locul unde a poposit Ulise şi unde ulişii moderni, mai ales americani şi britanici, vin să se bronzeze, să mănînce şi să-şi ia magneţi de frigider, ecranizarea romanului lui Edith Wharton e ca o bibliotecă răcoroasă. Filmul e frumos, dar ar fi fost mult mai frumos fără Gillian Anderson, care e atît de studiată şi care respiră greu pentru a ne face să înţelegem că personajul are convulsii interioare. Filmul e frumos aici, la Taormina, şi pentru că povestea din el e atît de veche şi de fumată... Melodrama e melodramă asumată pînă la os, nici o ironie, nici o autoironie, de parcă drama tinerei împinse la sinucidere de societate ar fi pentru prima oară dezvăluită lumii.
Nu am reuşit să-mi dau seama dacă Terence Davies era roşu la faţă din cauza soarelui sau pentru că se inflamase vorbind. Are o energie debordantă - ţi-e frică să nu facă infarct - şi cîteva expresii pe care le foloseşte foarte des, printre care "ţi se rupe inima"/ "it breaks your heart". Masterclass-urile nu sînt reuşite cu toată lumea. Tot la Festivalul de la Taormina (desfăşurat între 16 şi 22 iunie 2007) a ţinut şi Matt Dillon unul, pe marginea filmului regizat de el, City of Ghosts (care a fost difuzat la noi în reţea şi la TIFF şi care mie mi-a plăcut mult), însă Dillon a fost destul de plicticos. Bine, îmi imaginez că fiecare artist are un mănunchi de teme mari, teorii, păreri şi expresii preferate pe care, dacă le auzi o dată, le mai auzi şi a doua, şi a treia oară.
"Sînt momente cînd îmi spun că n-o să mai fac niciodată un alt film"
Pe Terence Davies l-am ascultat doar o dată şi mi-a plăcut. Poate şi pentru că se vedea clar de ce un om ca el, la care energia debordantă e mai degrabă semnul unei fragilităţi interioare, a ales să ecranizeze tocmai acest roman. "Suferind, Lily îşi descoperă integritatea", spune Davies despre eroina care refuză să facă jocul societăţii, murind săracă, singură şi demnă. "Sînt momente cînd îmi spun că n-o să mai fac niciodată un alt film", mărturiseşte Davies cînd nu se mai simte singur. Şi începe să ne spună că el ascultă Bruckner şi nu-i mai este atît de teamă, că are prieteni care-l susţin, că îl are pe T.S. Eliot, că fără ei ar muri cu siguranţă, după care revine la Bruckner şi zice: "E grozavă muzica lui, dar nimeni n-o ascultă, mi se rupe inima că nimeni n-o ascultă".
Mi-e clar de-abia acum că panica asta e acută. Trebuie să te simţi uneori extrem de singur şi de ameninţat dacă eşti artist. Că nu te bagă lumea în seamă, că nu eşti înţeles, că nu eşti destul de bun, că nu te poţi exprima (din varii motive), că nu eşti iubit.
Şi bine, lucrul ăla esenţial pe care nu-l poţi înţelege nici după ce mergi la 1.000 de masterclass-uri, că filmul e pînă la urmă şi în mod esenţial făcut după instinct; or, instinctul n-ai cum să-l explici ori să-l predai. Pînă şi "statementul" vizual (îmi pare rău, n-am găsit echivalent mai bun în română) trebuie să fie instinctiv, susţine Davies, şi nici pe el nu-l poţi explica.
Şi pe urmă, chestiile drăguţe, intime. Ne-a spus de vreo trei ori că primul film pe care l-a văzut, la 7 ani, a fost Singin' in the Rain şi că i-a plăcut enorm. L-a influenţat într-atît încît "atunci cînd m-am dus prima oară în America, mă aşteptam ca oamenii să cînte şi să danseze, pentru că îmi imaginam că sînt bogaţi, că au bucătării largi şi dinţii puşi. Acum, sistemul economic din America e foarte dur, iar cel de sănătate e o ruşine, dar prima oară era ca în Singin' in the Rain".
Acesta e pînă la urmă marele avantaj al masterclass-urilor, că poţi vedea cum e un cineast ori un actor în carne şi oase, că poţi încerca să-l înţelegi dincolo de ce arată. Festivalul de la Taormina a ajuns la a 53-a ediţie şi are un nou director, criticul de film american Deborah Young, care şi-a propus să-l readucă la gloria de altădată. O să vorbesc mai mult despre el data viitoare. Mulţumesc pentru atenţie, la revedere!