Dincolo de efortul material, un festival presupune un efort organizatoric considerabil. Un festival de teatru e mult mai greu de organizat decât unul de film şi, totuşi, festivalurile româneşti de teatru sunt numeroase (din care 2-3 de ţinută), în timp ce în film nu existau, până de curând, decât două de scurt-metraj, plus 2-3 (neglijabile) cu caracter turistic, ecologic sau antropologic. Dintre acestea, doar Dakino şi-a format (în cei peste 10 ani de existenţă) o oarecare personalitate, aflată oricum la mare distanţă de ceea ce ar fi putut fi, din cauza, probabil, a amatorismului echipei conduse de Dan Chişu. Motivele lipsei unui festival de film? Poate că cel mai important e dezbinarea din lumea cinematografică românească şi lipsa de profesionalism a unei mari părţi din membrii acesteia (din aceste puncte de vedere, lumea teatrului se găseşte la polul opus; desigur că există şi aici dezbinări şi amatori, dar se pot închega şi echipe serioase de profesionişti). Iar un alt motiv - un zid inhibator care s-a tot înălţat în ultimii 10 ani şi care, cu cât e mai mare, cu atât e mai greu de demolat.
În acest context, organizarea unui festival internaţional de lungmetraj, competitiv, părea o nebunie, iar faptul că un astfel de festival a avut loc şi că a mers bine e o surpriză foarte plăcută. El se numeşte Festivalul Internaţional de Film Transilvania şi prima ediţie a avut loc din 3 în 9 iunie 2002. E plasat la Cluj, întrucât acesta e oraşul din România cu cea mai mare frecventare a sălilor de cinema şi pentru că, oricum, în Bucureşti au loc deja multe cicluri (impropriu numite festivaluri) de film, de-a lungul întregii stagiuni. A grupat peste 40 de filme, proiectate în două cinematografe - Republica şi Arta (corecte ca ţinută şi calitate a proiecţiei) - plus o secţiune off, la Casa Tranzit. Secţiunea competitivă a inclus 12 filme din Europa şi America de Nord şi au existat şi alte câteva secţiuni: Super Nova (cu 12 titluri prezentate şi premiate în festivaluri internaţionale recente); Film românesc (4 filme româneşti recente); 3x3 (3 regizori - Radu Gabrea, Francois Ozon şi Michael Haneke - cu câte 3 filme fiecare); Umbre (5 filme de groază şi fantastice, din Japonia, Franţa, SUA şi Cehia); 2 evenimente speciale (proiecţia cu Dancing at the Blue Iguana, în prezenţa regizorului Michael Radford, şi proiecţia cu Nosferatu, al lui Murnau, acompaniat live de un trio); un film surpriză (Love and Death on Long Island, în prezenţa actorului Jason Priestley); şi o proiecţie cu Mulholland Drive, de David Lynch, în seara decernării premiilor.
Festivalul a fost organizat, aşadar, după toate regulile şi criteriile festivalurilor de ţinută - calitate (incontestabilă), diversitate (şi de gen, şi de provenienţă geografică), personalităţi, conferinţe de presă, iar cel mai îmbucurător e că mecanismul a funcţionat (un singur film nu a ajuns la timp), cu o echipă mică, dar profesionistă (cu Tudor Giurgiu director şi Mihai Chirilov director artistic). Doar frecventarea sălilor (mai ales în timpul zilei, căci au existat cam 10-12 proiecţii zilnic, împărţite în 2 săli concomitent, plus cele de la Casa Tranzit) a fost destul de slabă dar, cu timpul, festivalul îşi va forma un public şi chiar un turism legat de acest eveniment.
Important e că un astfel de festival a fost iniţiat şi că zidul inhibiţiilor a fost dărâmat. E lucrul cel mai dificil; de-acum încolo, nu-i vorba decât de rodaj şi intrare în ritm.