TIFF a avut o primă ediţie (3-9 iunie 2002) foarte bine organizată, lucru aproape incredibil pentru mentalităţile de pe la noi. Pe scurt, a fost demonstrat ceea ce nu părea posibil, că nişte tineri motivaţi (coordonaţi de Tudor Giurgiu) pot pune pe picioare un mare festival, că pot contacta personalităţi şi le pot convinge să vină în România, că pot convinge sponsori, că pot astfel încropi un buget care să le permită, totuşi, să alcătuiască un program foarte atractiv de filme. Iniţativa a fost una particulară, asta însemnînd că n-a venit din direcţia Centrului Naţional al Cinematografiei, Ministerului Culturii ş.a.m.d., chiar dacă a fost obţinut sprijinul CNC-ului.
Deci cum a fost la Cluj? Obositor. 43 de filme din 15 ţări, dintre care 11 în competiţie, proiectate la două cinematografe (Republica şi Arta), de dimineaţă pînă noaptea. Invitaţi străini de marcă. Actorul Jason Priestley, care a dat festivalului doza de glamour necesar atragerii interesului publicului şi presei înclinate spre cultul vedetei filmului de divertisment. Regizorul englez Michael Radford, autorul lui Il Postino şi 1984, o prezenţă sobră, dar foarte amabilă, care a rămas la petrecerea de după gală pînă dimineaţă (pleca la ora 7 la Londra, dar nu se încumeta să meargă la culcare). A venit unul dintre cei mai serioşi critici de film din lume, americanul Ron Holloway, atras de Occident, film pe care-l văzuse la Cannes. Şi alţii. Că am adus vorba de Occident, filmul lui Cristian Mungiu, se cuvine, poate, spus că a întrunit toate sufragiile juriului internaţional şi că n-a obţinut Trofeul Transilvania pentru că era filmul ţării-gazdă a festivalului. Dar astfel de comentarii sunt inevitabile. Occident a fost prezentat în deschiderea festivalului şi încă o dată în cursul săptămînii, dar la deschidere a venit şi primarul Funar. Surse din staff-ul festivalului ne-au spus că primarul Clujului a votat Occident pentru Premiul publicului. Premiul s-a dus însă la Danis Tanovic, confirmînd faptul că publicul clujean şi Academia Americană de Film, care a dat No Man's Land-ului Oscarul pentru film străin, au aceleaşi gusturi.
Din păcate, festivalul a fost programat în aşa fel încît să se înscrie în programul european al festivalurilor, dar în această perioadă studenţii erau în sesiune. Deci sălile nu s-au umplut consistent decît la proiecţiile de seară. Filmele au fost prezentate cu subtitraj în engleză, dar şi cu subtitraj în româneşte, electronic, găselniţă pe care am văzut-o acum pentru întîiaşi dată în România.
Selecţia filmelor, făcută de Mihai Chirilov, a fost una "ţapănă", deşi filmele din secţiunile necompetitive, premiate pe la festivaluri, au fost destul de scumpe. Noroc şi cu centrele culturale şi societăţile de distribuţie de la noi, care au adus şi ele filme.
Cîteva pelicule ne-au mers direct la inimă. Pe primul loc - filmul austriacului Ulrich Seidl, Zile fierbinţi / Hundstage, prezentat în secţiunea de delicatese, necompetitivă - Supernova. Un film pe linia lui Michael Haneke, rece şi violent, care, deşi interzis celor sub 18 ani, n-are decît o singură scenă hot, în deschidere (în treacăt fie zis, banderola respectivă a umplut sala). Totul se întîmplă la periferia Vienei, într-o zi caniculară, cînd toate afectele şi deviaţiile sunt răscoapte. Printr-o femeie singură, violentată de un amant psihopat, un bătrîn singur isterizat de gălăgia vecinilor, un cuplu dezbinat de moartea copilului şi o femeie nebună (cea mai normală dintre toţi), care face autostopul şi vorbeşte incontinent vrute şi nevrute, cineastul austriac face un portret al omului de azi, alienat, singur, stupid. Portretul e foarte comic, dar şi foarte tragic - ca şi viaţa.
Pe locul doi în topul nostru personal vine Jocuri ciudate / Funny Games, al lui Michael Haneke, şi el austriac, despre care am mai scris, pentru că îl văzusem anterior la Festivalul Filmului European.
Filmul de desene animate Călătoria lui Chihiro (apărut într-o revistă clujeană drept Călătoria lui Chirilov) e şi el în top, pentru frumuseţea lui aproape ireală. Un alt film japonez, Luni, ne-a liniştit ochii după multele pelicule filmate intenţionat neglijent şi montate în goană, mimînd - unele - o realitate aşijderea, după un stil devenit repetitiv.
Altfel, selecţia a părut să fi fost întocmită în ideea de provocare a spectactorului, de a-i oferi altceva decît ceea ce vede în mod obişnuit la cinema. De aici filmele cu mult sex, cu o violenţă care de multe ori depăşea frivolitatea sexului, o violenţă a relaţiilor umane corupte, o violenţă venită din însingurare şi necomunicare, din răceală şi din indiferenţă, care duc toate la reacţii necontrolate, maladive, la descărcări haotice de energie. Alte filme (Sexes très opposés de Eric Assous, Inertia de Sean Garrity şi Ultimul bal / Last Ball de Peter Callahan, toate trei în competiţie) tratau despre dificultatea iniţierii şi păstrării relaţiilor afective, despre inconsistenţa lor, despre hazardul întîlnirilor. Într-un anumit fel, şi filmul românesc Occident trata despre hazard, dar hazardul era legat strîns de contextul social actual, de nesiguranţa tinerilor, de spaima necontrolată în faţa unei realităţi triste.
Au mai fost filme româneşti la Cluj, dar nu în competiţie: trei filme de Radu Gabrea (Prea mic pentru un război atît de mare, Dincolo de nisipuri şi Un bărbat ca Eva), După-amiaza unui torţionar de Lucian Pintilie, Marfa şi banii de Cristi Puiu şi Filantropica lui Nae Caranfil, film ieşit pe locul doi în topul publicului (pe locul trei venind Occident).
Din fericire, o parte din filmele prezentate la Cluj, crema selecţiei, se proiectează zilele acestea la Sala Elvira Popescu a Institutului Francez. Încheiem într-o notă optimistă, cu senzaţia că festivalul şi-a tăiat deja un loc al lui şi că la anul va fi şi mai bine. Pentru zilele următoare vă promitem interviuri în exclusivitate cu Jason Priestley şi Michael Radford.