Le Placard (Dulapul)

Un film de: Francis Veber
Distribuţie: Daniel Auteuil, Gérard Depardieu, Thierry Lhermitte, Michèle Laroque, Michel Aumont, Jean Rochefort
Un film produs de: Alain Poire
Scenariu:Francis Veber
Imagine: Luciano Tovoli
Montaj: Georges Klotz
Muzica: Vladimir Cosma
Costume: Jacqueline Bouchard
Gen: Comedie
Producţie: Franţa 2002
Durata: 90 min.

---

SINOPSIS :

Francois Pignon este contabil într-o mare întreprindere. Este pe punctul de a fi concediat când se zvoneşte că ar fi homosexual. Situaţia nu stă deloc aşa, dar vestea se răspândeşte mult prea repede. Directorii se hotărăsc să-l păstreze pe Pignon din motive de "corectitudine politica".

"Le Placard" este povestea unui tip timid şi discret, care dintr-odată trece drept un extremist, chiar dacă comportamentul său a rămas acelaşi. S-a schimbat doar felul în care îl privesc ceilalţi.

Interviu cu Francis Veber:

Cum de v-aţi gândit sa faceţi acest film?
A fost o idee ca toate celelalte. Într-o zi, ţi se pare că-ţi umblă ceva prin cap, e cu totul neaşteptat, nu ştii de unde vine acest gând, şi uite că te-ai trezit cu un subiect. De data asta, e povestea unui om care e pe punctul de a fi concediat de la locul de muncă, şi căruia i se aplică o etichetă care va schimba total felul în care îl privesc ceilalţi. Am mai abordat o temă similară în Le Grand Blond avec une Chaussure Noire, film în care Pierre Richard trece drept spion şi îşi vede întreaga existenţă întoarsă pe dos.

V-a fost uşor să scrieţi scenariul filmului?
Nu există scenariu care să fie uşor de scris! Sau cel puţin aşa gândesc eu în momentul de faţă...Când eram mai tânăr, priveam poate problema cu mai multă detaşare. Scriam mai repede şi mai uşor, dar acum am nevoie cam de un an pentru a definitiva un scenariu.

Cred că e dificil să vorbeşti despre homosexualitate fără a cădea în clişeele des întâlnite sau în modelele deja uzate de cinematograf...
Am vrut neapărat ca Francois Pignon, care este categorisit drept homosexual, să nu intre deloc în pielea personajului, să nu dea replica. Rămâne acelaşi omuleţ discret, cum a fost şi până atunci. În schimb, ceilalţi încep să-l privească cu alţi ochi. Nu este un film despre homosexualitate, ci mai degrabă un film despre părerea pe care şi-o pot face alţii despre tine, sau despre ce poate face un zvon, fără ca tu să-ţi fi schimbat comportamentul.

Niciodată nu aţi mai portretizat un personaj atât de solitar, de şters, de banal şi de nefericit ca acest Francois Pignon...
Este un personaj de care mă simt foarte apropiat deoarece îmi plac oamenii simpli. Îmi plac tipii care n-au primit nimic de la zâna cea buna. Când te uiţi la ei, ţi se pare că s-au născut într-un leagăn gri şi că toată viaţa lor a stat sub semnul aceleiaşi nuanţe. Vocea lor nu se face niciodată auzită. În aparenţă, nu sunt deloc seducători, şi cu toate acestea sunt nişte oameni care reuşesc să supravieţuiască, care sunt înduioşători tocmai pentru că lupta lor este repede dată uitării. Mă uimesc acest gen de oameni deoarece atunci când sunt atinşi de o rază de lumina, când trec pe "partea însorită a străzii", atunci devin cu adevărat mari.

Chiar dacă Le Placard este o comedie, nu vi se pare ca în ea se ascunde mai multă gravitate decât în celelalte filme ale dumneavoastră?
Comedia este un gen mult mai dificil de abordat decât se crede în general. Întotdeauna a existat un substrat "tragic" în filmele pe care le-am scris până acum. Nu uitaţi ca L'Emmerdeur este totuşi povestea unui asasin şi a unui sinucigaş care se întâlnesc în aceeaşi cameră de hotel. Nu este o situaţie uşoară, nu? Şi dacă ne mai gândim la nişte comedii clasice, cum ar fi To Be or Not To Be, a cărei acţiune are loc într-un ghetou din Varşovia, în perioada de apogeu al lui Hitler, sau Les Lumières de la Ville, care este povestea unei fetiţe oarbe şi a unui coşar, nu putem spune că aceste filme ar avea la bază nişte subiecte amuzante!

Părerea pe care şi-o fac ceilalţi despre tine, felul în care te priveşte lumea, iată nişte teme care revin sistematic pe parcursul creaţiei dumneavoastră, putem vorbi oare despre un fel de obsesie?
Cu siguranţă. Trăim alături de semenii noştri, ei sunt cei care decid multe lucruri în ceea ce ne priveşte. În ultimă instanţă, oricare ţi-ar fi caracterul, dacă eşti văzut într-un anumit fel, acest lucru te poate obliga fie să-ţi schimbi comportamentul, fie să fii supus unor constrângeri de-a lungul întregii tale vieţi.

Am impresia că primul lucru care mă frapează la Francois Pignon este curajul. Vi se pare că este greu să dai dovadă de curaj în viaţă?
Este greu să fii curajos atunci când de fapt ţi-e frică şi de propria-ţi umbră, când trebuie să faci un efort pentru a-ţi învinge teama. Mi se pare că Turenne îşi spunea înainte de fiecare luptă: "Tremuri, sărmanul meu corp, dar ai tremura şi mai tare daca ai şti unde te duc". Mi se pare fantastic, Turenne era un laş (chiar el ne-o spune), dar cu toate acestea face un efort şi se duce pe câmpul de luptă. La fel, Pignon este un om care se va forţa să pară curajos. Cred că acest gen de atitudine este mult mai emoţionantă decât eroismul înnăscut.

În centrul povestirii se află personajul Belone, interpretat de Michel Aumont, care este un fel de înţelept şi care îl va ajuta pe Pignon să se descopere pe sine.
În acest film, Belone este deus ex machina. El îi va sugera lui Pignon strategia pe care trebuie s-o adopte, iar micul său apartament va deveni un loc de meditaţie pentru eroul nostru. În personajul lui Michel Aumont este un fel de serenitate, de profunzime, de înţelepciune, de gravitate, de solitudine, care pur şi simplu mă emoţionează. Când Auteuil îşi face apariţia împovărat de îndoieli şi de nesiguranţă, Belone îi ridică moralul şi îl aruncă din nou în luptă. Belone este singurul homosexual din film, dar în acelaşi timp este personajul cel mai discret şi cel mai uman. N-a fost în intenţia mea sa mă servesc de homosexualitate în scopuri comice, nu acesta este motivul central al filmului Le Placard.

Credeţi că înţelepciunea nu poate veni decât ca rezultat al experienţei?
Este cu siguranţă în strânsă legătură cu maturizarea. A fost nevoie de multe călătorii de introspecţie pentru a se ajunge la această dezinteresare, la această generozitate care îl caracterizează pe Belone.

Cât despre dumneavoastră, vi se pare că acum sunteţi mai înţelept decât în epoca în care a apărut Le Jouet?
Nu ştiu dacă sunt mai înţelept, dar cu siguranţă sunt mai tolerant, înţeleg mult mai multe lucruri acum decât înţelegeam în acele vremuri.

O alta temă recurentă în filmele dumneavoastră este cea a umilinţei. Umilinţa la care îi supunem pe ceilalţi, dar şi la care suntem supuşi. În acest caz, Francois Pignon este un personaj în permanenţă umilit.
Pentru unii oameni, viaţa este o umilinţă permanentă. Dacă ai ghinionul de a avea cel mai mic handicap, îşi vor bate joc de tine la şcoală, în armată, la uzină, la birou, pretutindeni. Mă îngrozesc acele glumiţe imbecile care înjosesc un om în permanenţă. Am vrut să atrag atenţia asupra acestui lucru, să spun că adevăraţii imbecili sunt cei care vă umilesc.

Au trecut deja 15 ani de când v-aţi mutat în Statele Unite, cum reuşiţi să scrieţi povestiri care sunt atât de profund franceze?
De fapt, până de curând nu credeam că sunt un francez sadea. Mama era rusoaică, iar eu credeam că sunt mai degrabă internaţional. Este fals. Undeva în mine se află un cromozom francez care este dominant. Locuiesc în America, dar fac comedii franţuzeşti de care sunt mândru. Am remarcat de altfel că atunci când scenariile mele erau cumpărate de americani, aceştia înţelegeau cu greu elucubraţiile mele franceze.

Nu vi se pare că pe măsură ce trece timpul vorbiţi din ce în ce mai mult despre propria persoana?
Timp de mulţi ani am crezut că mă ascundeam în spatele scrierilor mele. Şi acest lucru este fals. Am descoperit existenţa unor teme recurente, ca cea a paternităţii în Le Jouet şi Les Comperes, sau cea a prieteniei între oameni, care apare în majoritatea filmelor mele. Iată o grămadă de lucruri care vorbesc despre mine...

Este pentru prima oară, după perioada Le Jouet, când spuneţi povestea unui om singur şi nu a unui tandem.
E adevărat ca în Le Placard am abandonat obişnuitul cuplu pentru a spune povestea unui singuratic. A fost o experienţă la fel de interesantă, care m-a făcut să-mi dau seama că nu sunt atât de previzibil pe cât spun unii.

E totuşi destul de bizar să-i dai lui Daniel Auteuil rolul unui personaj care nu se face remarcat prin nimic, care nu se impune.
Daniel Auteuil este unul dintre cei mai mari actori francezi. Alături de Al Pacino, Robert De Niro sau Dustin Hoffman, el face parte dintr-o generaţie de actori al căror chip a devenit celebru graţie publicităţii, dar care de fapt sunt nişte tipi cu trăsături des întâlnite. Daniel este atât de talentat încât îl poate interpreta atât pe Ugolin cât şi pe orice erou al lui Sautet. Nu are un fizic remarcabil, nimeni nu-l bagă în seamă atunci când poartă costumul gri al lui Pignon, asta până în clipa în care decide că se va face remarcat.

Vă doreaţi de mult să lucraţi cu acest actor?
Desigur, încă din perioada Jean de Florette. N-am văzut nimic mai emoţionant ca declaraţia de dragoste pe care i-o face lui Emanuelle Beart în Manon des Sources. Până acum n-am mai lucrat cu el, dar face parte din rasa lui Depardieu şi a lui Villeret, a actorilor care au o viteză suplimentară, alături de care poţi să-ţi depăşeşti propriile limite.

Pe platou, v-aţi câştigat reputaţia unui regizor extrem de exigent cu actorii, care nu ezită să filmeze de nenumărate ori aceeaşi secvenţă. Ce-i trebuie unui actor pentru a fi pe placul lui Francis Veber?
Vreau ca actorul să poată reda muzica pe care eu o aud atunci când scriu textul, deoarece eu rămân în primul rând scenarist. Atunci când scriu, aud replicile cântate, şi visez la interpreţi care să poată reda această muzică. Iată ce caut eu pe platou. Şi atunci când lucrez cu actori de talia lui Thierry Lhermitte, Gerard Depardieu sau Daniel Auteuil, găsesc ce-mi doream atunci când am scris, şi acesta este unul dintre momentele cele mai frumoase ale vieţii mele.

Cum v-aţi simţit să lucraţi din nou cu Gerard Depardieu, la paisprezece ani după filmul Les Fugitifs?
A fost o revedere emoţionantă. Gerard este un actor fantastic de talentat. A avut un accident foarte grav chiar înainte de începerea filmărilor. Cu câteva săptămâni înainte de a ne revedea, a fost la un pas de moarte, dar când a sosit pe platou, deja luase nişte decizii importante, printre care se număra şi aceea de a profita la maximum de întâlnirea noastră.

Personajul său este la prima vedere ridicol, dar mai apoi se dovedeşte a fi înduioşător, vulnerabil, rătăcit.
Gerard este unul dintre indivizii cei mai complecşi pe care i-am întâlnit. În aparenţă este dur, ca un luptător turc, dar de fapt este un om de o mare fragilitate. Acest amestec de forţă şi de sensibilitate fac din el un actor cu adevărat talentat. În Le Placard, în ochii săi se pot citi durerea şi nebunia, ceea ce aduce o dimensiune profund umană într-un rol care altfel ar fi putut fi caricatural.

Pentru prima oară putem vedea într-unul dintre filmele dumneavoastră o distribuţie de o asemenea anvergură, actori atât de prestigioşi interpretând roluri secundare, deoarece pe lângă Daniel Auteuil şi Gerard Depardieu mai pot fi urmăriţi Jean Rochefort, Thierry Lhermitte, Michèle Laroque, Michel Aumont. Este oare o plăcere sau mai degrabă o angoasă pentru un regizor să se vadă pus în faţa unei distribuţii de o asemenea valoare?
Sunt atâtea motive de nelinişte legate de realizarea unui film, încât un casting atât de bogat nu poate fi decât un motiv de fericire.

Atunci când vezi Le Placard, îţi dai seama că pentru prima oară un personaj feminin are un rol important într-unul din filmele dumneavoastră. De regulă, femeile vin şi pleacă sau produc catastrofe. Rareori sunt ele pe post de personaje care dreg situaţia, cum este aici Mademoiselle Bertrand, interpretată de Michèle Laroque. Oare de-acum înainte veţi vorbi mai mult despre femei?
Cu siguranţă voi încerca, pentru că mi-am dat seama că sunt o grămadă de femei pe lume! Vorbind serios, am crezut mult timp că mai ales bărbaţii sunt implicaţi în comedii, şi că-mi puteam permite să ridiculizez anumite personaje fără nici un risc. Pierre Richard a trebuit să alunece pe multe coji de banane în filmele mele, şi nu puteam să-i cer unei femei să facă aşa ceva. Nu ştiu dacă acum am mai puţine scrupule, dar am chef să scriu şi comedii pentru femei.

De ce aţi ales-o pe Michèle Laroque?
Pentru că îmi trebuia cineva care să joace rolul unei contabile, care să dea dovadă de o anumită precizie. Michèle este o mare actriţă de comedie. Este puţin sărită de pe fix. Trebuia să pară serioasă, demnă, dar în spatele acestei faţade trebuia să se ascundă întreaga fantezie a unei actriţe de comedie. Căci Michèle aparţine cu adevărat acestui gen, lucru care este destul de greu de găsit în Franţa.

Cred că în timpul elaborării acestui proiect v-aţi gândit mult la Alain Poiré, dispărut în primăvara anului trecut, care a produs majoritatea filmelor dumneavoastră şi care a fost cel care v-a sfătuit să treceţi în spatele camerei.
Este mereu prezent lângă mine, mai ales atunci când lucrez, deoarece a fost extrem de important în viaţa mea, atât profesională cât şi particulară. A fost un mare entuziast, dar mai ales un pasionat de comedie. Toată viaţa i-a plăcut să râdă. Şi cum la rândul meu şi eu sunt axat pe comedie, nu se putea să nu ne înţelegem asupra acestui punct. În plus, era un producător de o perspicacitate incredibilă. Spre exemplu, eu nu vroiam să fac Le Diner des Cons. Nu înţelegeam ce film ar fi putut să iasă din acea piesă. El a insistat să mă dedic acestui proiect, şi ţinând seama de rezultat, a făcut un lucru bun.

Ce v-a plăcut cel mai mult în legătura cu succesul filmului Le Diner des Cons?
Succesul în sine. Pentru că în ciuda părerii unora, un film se face pentru a fi văzut. În plus, atunci când eşti autor de comedie, ai o recompensă imediată, şi anume râsul. Intri într-o sală, îi auzi pe oameni râzând, este cu adevărat o minune. La fiecare hohot de râs, ţi se pare că publicul te îmbrăţişează.

După părerea dumneavoastră, ce stă la baza succesului acestor filme?
Daca aş şti, n-aş face decât filme de succes.

Odată ajuns în momentul în care puteţi spune că aţi cunoscut tot succesul imaginabil, ce vă poate determina să vă continuaţi activitatea?
Dragostea pentru meseria mea. Spre exemplu, tocmai am dat peste un subiect care nu prea mă caracterizează, pentru că ţine puţin de burlesc şi de fantastic. Când îl povestesc, punctul de începere mă atrage atât de mult încât de-abia aştept să mă apuc de lucru.

După Le Diner Des Cons, spuneaţi că următoarele dumneavoastră filme vor fi în primul rând momente de introspecţie. Vi se pare că Le Placard este un film personal?
Îmi este greu să emit o părere, deoarece mezinul este întotdeauna cel mai frumos. Deci dacă mă veţi întreba dacă acesta este cel mai bun film al meu, vă voi răspunde că da pentru că îl iubesc, pentru că de-abia l-am creat, pentru ca încă sunt îndrăgostit de el. Din nefericire, odată cu trecerea timpului îţi dai cu adevărat seama daca ai reuşit sau nu.