Le Placard - divorţul între aparenţă şi esenţă

Sărbătoarea Filmului Francez a prilejuit spectatorilor români reîntîlnirea cu mari regizori şi actori din cinematografia Hexagonului. Unele dintre filmele programate au rămas pe ecranele româneşti şi după terminarea Sărbătorii. Printre acestea se numără comedia Dulapul / Le Placard, realizată de unul dintre maeştrii genului, şi anume Francis Veber. Reunind în fruntea genericului trei mari actori - Daniel Auteuil, Gérard Depardieu şi Thierry Lhermitte - Francis Veber (autor printre altele al filmelor Marele blond cu o gheată neagră, Jucăria sau Dineul prostănacilor) şi-a asigurat cel puţin jumătate din succes, cealaltă jumătate fiind datorată unei poveşti inteligent scrise care-şi extrage seva umoristică din divorţul între aparenţă şi esenţă, de altfel cheia multor comedii de calitate.

Comedie cu multe săgeţi, printre altele îndreptate şi spre corectitudinea politică, sabie cu două tăişuri lesne interpretabilă în direcţii diametral opuse, Dulapul se înscrie în linia tradiţiilor marilor comedii franceze, gen în care Francis Veber a excelat atît de bine încît americanii i-au împrumutat scenariile realizînd versiuni noi, în ciuda zestrei inegalabile de scenarişti ce domină Hollywoodul.

Film despre modificarea opticii cu care este privit un funcţionar, exemplar, dar timid, despre aparenţele înşelătoare ce transformă oameni şi relaţii umane pînă la caricatură, despre consecvenţă în elaborarea propriului drum, în ciuda adversităţilor nemeritate sau a prieteniilor abuzive ivite peste noapte, Dulapul simbolizează şi propune, uneori caustic, alteori doar spumos, decalajul între aparenţa unui individ şters simplu, anonim, păgubos şi fondul său moral, de mare calitate, care refuză pînă la urmă aparenţele ce-l proiectează într-un loc privilegiat al societăţii, dar nemeritat.

Michel Aumont, acel deus ex machina care va schimba destinul lui Francois Pignon, este un justiţiar pe cont propriu cu morala unei societăţi în care doar aparenţele contează. Înţelepciunea sa, profunzimea şi serenitatea sunt exprimate cu dezinvoltură de Michel Aumont într-o partitură în acelaşi timp discretă şi spectaculoasă.

Fără a fi motivul central al filmului, homosexualitatea nu este exploatată în scopuri exclusiv comice, ci doar este privită ca un instrument util într-o fabulă fluentă, ironică şi plină de gaguri. Optimismul acestei comedii ne face să credem şi într-un succes românesc al unui film ce propune tonic lecţii deloc didactice despre solidaritatea umană, despre toleranţă şi libertate.