Păcatele lui David Fincher

Fără a exagera cîtuşi de puţin, spuneam acum ceva vreme că, dintre toţi clipiştii anilor '80-'90 care astăzi fac, mai mult sau mai puţin, film, singurul care-şi poate aroga titlul de regizor cu fruntea sus şi nu fără trufie se numeşte David Fincher.


"You've been in my life so long,
I can't remember anything else..."

Iniţial, cariera viitorului, hai s-o spunem, cineast, părea guvernată de muzică şi de şansă. La 20 de ani, Fincher se ocupa de efectele optice şi filmările de miniaturi pentru "bunul său vecin" (din San Francisco) George Lucas şi finalul sfintei trilogii, Return of the Jedi. La 21 lucra pentru Spielberg la Indiana Jones and the Temple of Doom. La 22 filma deopotrivă prima reclamă (faimosul foetus fumător, pentru American Cancer Society) şi primul videoclip (Dance the World Away, pentru Rick Springfield). De-a lungul anilor '80 s-a încăpăţînat să evite cinematograful şi a continuat să-şi facă mîna cu clipuri, pentru Madonna, Patti Smith, Aerosmith, Paula Abdul, Roy Orbison, Billy Idol, George Michael, unele revoluţionare, altele pur şi simplu epatante. În 1990 a hotărît totuşi să semneze regia damnatului din start Alien 3, după refuzul lui Renny Harlin, concedierea lui Vincent Ward şi ezitările lui Walter Hill. Lansat ciuntit doi ani mai tîrziu, filmul era să îngroape deopotrivă franciza (ceea ce n-ar fi fost tocmai rău) şi cariera regizorului - întunecat, excesiv de întunecat, anticlimactic, gothic şi bizar, Alien 3 (1992) a fost un eşec sever de public şi critică, o experienţă de care autorul său (care a renunţat la luptă în timpul montajului) refuză să-şi mai amintească, o palmă usturătoare (şi nemeritată) care ar fi descurajat pe oricine. Aproape pe oricine...


"This is not gonna have a happy ending...."

Nihilist este cuvîntul care revine cel mai des în cronicile seminalului Se7en (1995). Numai că, în ciuda acoladelor diverse şi meritate, epitetul e folosit în sens negativ de cei mai mulţi, fie şocaţi ireversibil de răutatea cumplită a filmului şi, implicit, a regizorului, fie dezgustaţi de subiect, cheia în care e tratat şi, mai ales, rezoluţie. Decizia lui Fincher de a lăsa crimele propriu-zise off-screen şi de a reda, în detalii care merg de la scabros la bolnav, urmările, decizie iniţial salutată de cei care cred automat că o crimă filmată cu aplomb, în ralanti au ba, dăunează psihicului subţire, îşi atinge efectul scontat DUPĂ încheierea filmului: ai putea jura că l-ai văzut pe John Doe torturînd "mizerabilele" sale victime şi i-ai putea descrie metodele în amănunt. Perversitatea cu care regizorul te pocneşte, subliminal şi asiduu, e resimţită cum se cuvine (sic!) abia la a treia sau a patra vizionare, cînd, obosit să remarci la nesfîrşit travaliul minuţios al lui Fincher şi, mai ales, al directorului de imagine Darius Khondji (pasionaţii vor nota utilizarea de efect a nitratului de argint), te scufunzi fără scăpare în disperarea surdă a întregului, zugrăvită elegant dar fără de milă. Se7en a făcut şcoală (era şi normal), este o piatră de hotar în istoria cinematografului de gen (prin comparaţie, The Silence of the Lambs e un soi de Antz) şi, cu tot finalul grand-guignol, pe cît de necesar, pe atît de construit, rămîne unul dintre cele mai triste filme din cinematograful american contemporan, un film obsedat de moarte... nu atît ca finalitate cît ca soluţie.


"What do you get for the man who has... everything?"

Către sfîrşitul anilor '90, cinematograful de gen se perimase în aşa hal încît lumea nu mai vibra decît la pastişe post-moderniste tip Scream. Ceea ce, în sine, nu e un lucru rău, dar devine o crimă atunci cînd un experiment ca The Game (1997) e fie ignorat, fie demolat, uneori în acelaşi timp. Paradoxal? Într-adevăr. În ton cu filmul... De ce mă încăpăţînez să-l consider experiment, în ciuda manierei clasice de realizare şi în ciuda criticilor, care s-au grăbit să-l catalogheze (doar) drept un thriller confuz şi moralist? Pentru că l-am perceput dintr-început ca un coşmar urban fascinant, la fel de deschis la interpretări precum un Lynch, dar infinit mai corect, pentru cine se oboseşte să fie atent la detalii şi trimiteri, un soi de derivat al Magicianului lui Fowles, unul dintre cele mai curajoase şi subversive filme din istoria recentă, în fine, un exerciţiu satiric despre manipulare, un studiu vibrant despre sinucidere, o metaforă elegant / derizorie care ar trebui (re)interpretată urgent. Răsfoiţi Re:Publik-ul de vara trecută pentru alte amănunte sau, şi mai bine, revedeţi-l grabnic - vă aşteaptă o surpriză pe cît de schizofrenică pe atît de înălţătoare.


"Where is my mind?"

Haide să facem niţel abstracţie de toată hărmălaia mediatică declanşată de adaptarea pentru marele ecran a romanului cult semnat Chuck Palahniuk şi să vedem filmul din spatele filmului. Cei care l-au făcut pe Fincher iresponsabil, profitînd că tinerii au jubilat fără încetare, cei care au declarat filmul nimic mai mult decît un "macho porn", cei care au reproşat violenţa excesivă şi, pare-se, inutilă, neuitînd, nici unii, nici alţii, nici ceilalţi, să remarce pirotehniile vizuale şi emfaza stilistică, toţi aceştia s-au făcut că nu văd decît critica dură la adresa sistemului, o critică zugrăvită cu drujba şi executată cu barosul. Au greşit, greşesc sau vor greşi - are mai puţină importanţă. Mult mai important îmi pare faptul că, pe lîngă statement-ul definitiv / distructiv al unei întregi generaţii, Fight Club (1999) reprezintă o mostră strălucită şi uber-influentă de deconstructivism cinematografic, un soi de necropsie a unei societăţi bolnave care anunţă transformarea impunătoare a lui David Fincher din "noul Fritz Lang" în "noul Kubrick", şi asta fără a-şi pierde vreo clipă identitatea vizuală şi, mai ales, tematică. Ironia decisivă - moartea dorită în final de erou refuză invitaţia directă, în timp ce în jur totul se prăbuşeşte. Altfel spus, apocalipsul acum. Sau poate mîine.


"Get the fuck out of my house!"

Eleganţa desăvîrşită a construcţiei a salvat în mare parte Panic Room (2002) de la anihilarea critică totală. Motivele - simple şi complexe totodată. Deşi l-au taxat pentru fiecare mostră de îndemînare de tip "style over substance", chiar şi atunci cînd substanţa dădea pe dinafară, jurnaliştii cu pretenţii n-au putut accepta în ruptul capului un thriller pur şi simplu şi s-au declarat de-a dreptul vexaţi de lipsa de temei social sau mai mult, a filmului. Trecînd peste faptul că, în climatul post 9/11, noţiunea de home-invasion doare al dracului şi trecînd peste faptul că identitatea unuia dintre răufăcători (individul lucrează pentru compania care a instalat sistemul de securitate şi camera de refugiu) rimează perfect cu paranoia atît de dragă regizorului, de cînd e un faux-pas să semnezi "doar" un exerciţiu de stil, împănat cu suspence şi violenţă, ambele surclasate însă de virtuozitatea stilistică dusă la apogeu? Mi-aduc aminte că, pe un subiect oarecum similar (oarba Audrey Hepburn e terorizată în propria casă şi în semi-întuneric de doi sceleraţi) clasicul Wait Until Dark funcţiona perfect şi nimeni n-avea ipocrizia de a cere mai mult, mai ales de la un regizor cel mai des acuzat că spune şi arată PREA MULT...


"I'm not the zodiac. And if I were,
I certainly wouldn't tell you."

Răutatea excesivă cu care o mînă de critici a "salutat" revenirea în arenă a fostului wonderboy (cu Zodiac) n-ar trebui să mai mire de-acum pe nimeni. E prea lung, n-are personaje, finalul e cunoscut dinainte, e repetitiv, plictisitor, sordid... Contra-argumentele se găsesc în cronica apt intitulată "His Dark Materials"; despre odiseea facerii acestui film merită povestit cîte ceva... 115 zile de filmare (în HD, deşi n-ai zice), între 60 şi 90 de duble pentru FIECARE scenă (de unde lacrimi pentru Jake Gyllenhaal, sarcasm pentru Robert Downey Jr. şi tristeţe amestecată cu respect pentru Mark Ruffalo), un prim cut de trei ore şi jumătate, tăiat de regizor cu preţul unor scene "de vis", totul dublat, incredibil, de o nouă investigaţie! Autorul Robert Graysmith, pe ale cărui scrieri se bazează Zodiac, a observat cu stupoare cum Fincher şi scenaristul James Vanderbilt au refăcut practic, pas cu pas, cea mai lungă anchetă din istoria poliţiei americane, dintr-un motiv foarte simplu - regizorul a refuzat să-şi asume evenimentele şi teoriile expuse în film (una dintre ele chiar identifică identitatea misteriosului, faimosului şi vai!, atît de mediatizatului serial-killer), fără să le verifice cu mîna şi ochii lui... Întrebat înainte de premieră cînd îşi va realiza propriul Amarcord, David Fincher a zîmbit nostalgic şi a răspuns cu trei cuvinte care, în mod normal, n-ar mai trebui să ia pe nimeni prin surprindere, date fiind subiectul şi anvergura: "Tocmai l-am făcut...".