Îţi trebuie un tupeu monstru pentru a pune în scenă un epic de aproape trei ore, fără staruri şi fără mari scene de acţiune, al cărui story detaliază amănunţit / obsesiv o anchetă care n-a avut un final veritabil şi căutarea unui criminal care n-a fost prins niciodată...
Pe hîrtie, noul film al lui David Fincher trecea fără îndoială drept (încă) un "serial thriller" eveniment, şi promitea nu numai senzaţii tari, date fiind antecedentele autorului, ci şi un posibil răspuns privind identitatea ucigaşului în serie care a terorizat străzile din San Francisco şi, prin extensie, America, la finele deceniului şase. Pe marele ecran, noul film al lui David Fincher riscă să-i dezamăgească şi pe cei care aşteptau un alt Dirty Harry (asasinul a fost inspiraţia pentru killer-ul jucat de Andy Robinson în clasicul "de propagandă" al lui Don Siegel) şi pe cei care aşteptau un nou Se7en. Regizorul nu se grăbeşte, renunţă la trucurile "pirotehnice" care făceau (parte din) deliciul opusurilor anterioare, şi se axează ostentativ şi salutar pe durerea fizică şi psihică provocată de o investigaţie în acelaşi timp meticuloasă, inutilă şi fără sfîrşit.
Aceste trăsături, combinate cu decizia de a structura filmul în trei părţi distincte (actul 1 se concentrează pe jurnalistul Paul Avery, actul 2 pe ancheta ofiţerilor David Toschi - inspiraţia pentru Bullitt - şi William Armstrong, pentru ca abia ultimul act să se focuseze pe eroul Robert Graysmith, a cărui încăpăţînare maladivă avea să ducă la redeschiderea cazului şi la publicarea cărţii care stă la baza filmului), cu riscul (asumat) de a-şi aliena spectatorii pînă la confuzie, transformă filmul într-un document(ar) social trist şi relevant, impresionant vizual (fără a fi flamboaiant) şi sufleteşte.
Între începutul sîngeros, acompaniat ironic de Donovan şi Hurdy Gurdy Man ("singing songs of love...") şi finalul sec, acompaniat maliţios de aceeaşi piesă, se scurg aproape 30 de ani - e meritul regizorului că acest Toţi oamenii preşedintelui al vremii noastre (comparaţia nu se datorează exclusiv mediului jurnalistic sau partiturii compuse de David Shire, ci şi spectrelor suprapuse Nixon / Zodiac, care continuă să bîntuie America, o Americă guvernată de un delir mediatic, atunci şi acum) are puterea să (re)traseze istoric trei decenii cheie în istoria contemporană fără a fi o clipă suficient sau plictisitor. Zodiac e un examen de maturitate pe lîngă care amintitul Se7en trece (cu toate calităţile sale indiscutabile) drept un "movie of the week", un film care (stilistic & tematic) pare şi putea fi făcut în anii '70 - în ochii unui admirator necondiţionat al cinematografului american veritabil, e un compliment pertinent. Spuneam la început că-ţi trebuie un tupeu uriaş pentru a pune în scenă un asemenea film... Da, şi un talent asemenea.