Marile personalităţi artistice nu se dezmint niciodată. Provocat să lucreze şi în teatrul liric (nu pentru prima dată!), Mihai Măniuţiu îi surprinde pe abonaţii Operei Române, nu şi pe fanii săi, care au satisfacţia unei noi montări purtîndu-i inconfundabila pecete creatoare.
Eludînd anecdotica libretului tandemului Michel Carré - Eugene Cormon, Măniuţiu s-a lăsat pur şi simplu fascinat de fiorul transcendental al muzicii lui Georges Bizet, atent la energizanta tensiune sublimată care-l incinta atît pe contemporanul său Nietzsche, ce considera arta drept o completare metafizică a realităţii. O dată graţia pogorîtă asupra regizorului, acesta a purces la elaborarea unei spectaculoase viziuni, avînd alături o dăruită echipă ce i-a preluat sugestiile, desăvîrşindu-le deopotrivă în plan sonor şi în plan vizual: dirijorul Adrian Morar şi maestrul de cor Stelian Olariu, coregrafa Vava Ştefănescu şi arhitectul Cătălin Ionescu-Arbore, scenografele Iuliana Vîlsan şi Adriana Urmuzescu.
Legenda prieteniei subminată de gelozia iscată de o dragoste ardentă este convertită într-un ceremonial al dorinţei, înţeleasă ca "elan mistic al realizării de sine prin celălalt". O posibilă survolare a uneia dintre temele emblematice ale lui Măniuţiu: dublul ca realitate supraumană. De unde şi supradimensionarea plastică a simbolurilor conţinute deopotrivă în ştime şi în litera textului, transfigurate într-o inedită manieră. Astfel, noţiunea de pescuit induce gestul plonjării în subconştient, aşa cum ideea de perlă iradiază un fascicul de semnificaţii abisale, legate de mitul christic şi spiritualizarea materiei, de misterul perfecţiunii şi cel al feminităţii. Printr-o îndrăzneaţă translare, necesară convertirii dramatice a redublării sensurilor, fluturii au fost desemnaţi să figureze jocul secund al acţiunilor subliminale ce ţin atît de reîncarnarea sufletului, cît şi de regenerarea instinctelor în această alegorie ce împleteşte eternul conflict între datorie şi pasiune. Încălcarea unui jurămînt de fidelitate şi a unui legămînt de castitate periclitează soarta unei întregi comunităţi şi nu doar pe a protagoniştilor condamnaţi la moarte dintr-un abuz de orgoliu, dintr-un exces de putere, orbire viscerală corectată miraculos în finalul triumfal. Totul întîmplîndu-se sub tutela generică a unei divinităţi supreme precum Brahma, zeu al lucrurilor, al lumilor, al fiinţelor. Fiinţe care - pentru o dată - îşi cîştigă statutul superfluu de supraoameni, capabili să-şi asume şi să-şi suporte cu exuberanţă existenţa.
Operînd o reducţie severă a liniilor de forţă ale tramei acestei opere de un romantic pitoresc etalat pe trei acte, Mihai Măniuţiu a optat pentru o formulă austeră, ce evocă tragedia antică. La ridicarea cortinei, într-un colţ întunecat al scenei, palpită un delicat şi misterios fluture enorm, în vreme ce la rampă irumpe o superbă balerină cu torsul gol - Andreea Duţă (Compania "Contemp"), care, cu virtuozitate, va întreţine pe tot parcursul reprezentaţiei flacăra vie a senzualităţii. Asemeni unei virtuale Psyche, tînăra înaripată îşi va consuma idila cu un ipotetic Eros - Cristian Crăciun. Euritmica figurare a ideii de zbor, dar şi de cădere. Perechea de diafani îngeri păzitori e secondată la rîndu-i de un grup de balerine - Mădălina Slăteanu-Bulgaru, Roxana Ciucă, Monica-Alexandra Petrică -, cînd albe, cînd roze crisalide închipuind energiile cosmice ale inocenţei primare, sugerată de frisonanta, superba nuditate care trădează implicit şi intenţia de a dezvălui adevărata personalitate a eroilor. Eroi cărora prim-soliştii Operei Române - soprana Roxana Briban, tenorul Marius Brenciu, baritonul Iordache Basalic şi basul Valentin Vasiliu - le conferă o impresionantă pregnanţă scenică, excepţională prin înseşi caratele vocilor. Consonînd perfect, într-o desăvîrşită armonie, cu evoluţia emoţionantă a corului plasat într-un impozant amfiteatru al unei active agore. Într-o savantă ecuaţie sincretică a fost conceput contrapunctul dintre dinamica formidabilei coregrafii, paradoxal de o modernitate aproape clasică, şi efuziunea lirică, cvasi-statică, a acestei colorate instanţe publice acţionînd în spiritul împlinirii catharsisului. Efectul taumaturgic se realizează, nu în ultimul rînd, printr-un inspirat artificiu: coriştii poartă ingenioase costume cu mască dublă, incandescenta alternanţă cromatică violentă rimînd cu uriaşul insectar al splendidelor lepidoptere, efemeride ce-şi ţes nevăzute, dar trainice fire de mătase spre sufletul publicului, înrobit emoţiei acestui original şi rafinat spectacol de operă. Datorat unui artist eseist şi teoretician de anvergură, căruia îi reuşesc subtile şi insolite transfigurări. Memorabile prin integrarea nu doar într-o spectacologie cu stil inconfundabil, ci şi într-o literatură pasionantă prin fantezia temerară. Inepuizabilă.
Pescuitorii de perle, Operă în 3 acte de Georges Bizet
Regia: Mihai Măniuţiu
Libretul de: Michel Carré şi Eugene Cormon
Opera Naţională din Bucureşti, Stagiunea 2001-2002
Conducerea muzicală: Adrian Morar
Costume: Adriana Urmuzescu, Iuliana Vîlsan
Maestru de cor: Stelian Olariu
Coregrafia: Vava Ştefănescu