Ultima premieră a Operei Naţionale din Bucureşti, Pescuitorii de perle de Georges Bizet, poartă girul unuia dintre cei mai importanţi regizori români de teatru, Mihai Măniuţiu. Nu este prima încercare de acest gen a Operei, dar, din nefericire, este una din prea puţinele. Căci, în afară de Andrei Şerban, Alexandru Darie şi Alexandru Tocilescu, probabil nu s-ar mai putea cita şi alte exemple. În timp ce în lume aceasta este o practică curentă, pe scenele româneşti de operă un regizor de teatru care vine să monteze rămîne, din nefericire, doar o excepţie.
Iar spectacolul Pescuitorii de perle semnat Mihai Măniuţiu ar fi cea mai bună recomandare pentru ca şi la noi montările de operă concepute de regizori de teatru să devină un obicei. Argumentele ţin de maniera regizorală a lui Mihai Măniuţiu şi de ideile celor din echipa cu care lucrează de mult şi care l-au secondat şi la acest spectacol. În fond trei sînt argumentele care fac din montarea cu Pescuitorii de perle (mă refer strict la dimensiunea spectaculară şi în nici un caz la cea muzicală) o excepţie printre producţiile Operei din Bucureşti: viziunea regizorului, coregrafia semnată de Vava Ştefănescu şi costumele concepute de Iuliana Vîlsan.
Preocupările lui Mihai Măniuţiu din ultimele sale spectacole, plastica trupurilor, încercările de a reda zvîcnirile conştiinţei preponderent la nivelul mişcării (ca în Uitarea), mişcarea trasată arhitectural sau erotizarea întregului ambient (ca în Zoon Erotikon) sînt extrem de compatibile cu mijloacele pe care le pune la dispoziţie genul operei. De aceea întîlnirea regizorului cu opera nu putea fi decît fericită. Spectacolul este un parcurs prin dominantele regizorale ale montărilor lui Mihai Măniuţiu de pînă acum. Sigur, cu totul altfel s-ar fi pus problema dacă ar fi făcut un spectacol de teatru unde, dincolo de stilistica personală, publicul aşteaptă să vadă cu ce se mai înnoieşte viziunea regizorului. În primul rînd salutară este ideea regizorului de a elibera cîntăreţii de obositoarele eforturi actoriceşti al căror rezultat poate fi de mai mult sau mai puţin succes. Mihai Măniuţiu transferă tot discursul narativ şi dramatic, toate tensiunile presupuse de înaintarea pe calea anecdoticii la modalităţile de expresie ale baletului. Se naşte astfel un contrast - de mare efect scenic - între mişcarea sacadată, încărcată de tensiune, cu permanente elanuri frînte, schiţate de Vava Ştefănescu, şi imobilitatea statuară a celor patru cîntăreţi (Roxana Briban, Iordache Basalic, Marius Brenciu, Valentin Vasiliu). Contrastele sînt augmentate de imaginea grandioasă a corului, şi el debarasat de obişnuita vînzoleală, stînd acum nemişcat pe practicabile, imagine consubstanţială, în intenţia regizorului, cu sobrietatea templului brahman.
Reducerea maximă a mişcării celor patru protagonişti contrastează straniu şi cu atmosfera intens erotizată pe care vecinătatea lor o respiră peste tot. Elanurile, permanent stopate din datorie, ale dragostei sînt puse toate în seama coregrafiei ca modalitate de transcripţie a erosului. Perechea de îndrăgostiţi, Leila şi Nadir, "trăiesc" printr-un dublu coregrafic (o veche dominantă în stilistica lui Mihai Măniuţiu) de mare efect scenic. Dansul Andreei Duţă de la compania Contemp şi al lui Cristian Crăciun performează toate tribulaţiile pe care le traversează cuplul, obligat să-şi înfrîneze şi cele mai nevinovate impulsuri erotice. Frumuseţea şi semi-nuditatea balerinei, părul său intens roşu contrastînd cu graţia ei, dar şi cu "aerul" spectacolului, cu întreaga atmosferă rarefiată, omniprezentă în jurul unei vestale a lui Brahma, al cărei dublu de fapt şi este, urmează aceeaşi tehnică a perechilor antinomice de tipul mişcare-imobilitate pe care o menţionam înainte. De altfel coregrafia Vavei Ştefănescu, o mixtură fericită, intenţionată între baletul clasic, pentru care cuvîntul de ordine e graţia, şi dansul contemporan, cu sacadarea şi inhibiţiile pe care le imprimă el mişcării, este principalul atu al impresiei de stranietate pe care o creează spectacolul. Mişcările frînte, rupturile de ritm pe care coregrafa le trasează din cînd în cînd în dansul grupului de balerini (din care caietul-program îi menţioneză numai pe Andreea Duţă, Cristian Crăciun, Mădălina Slăteanu-Bulgaru, Roxana Ciucă, Monica-Alexandra Petrică - de altfel aceasta face parte din multele scăpări ale programului de sală, nici interpreţii nefiind demni de vreo menţiune în viziunea domnului sau doamnei redactor) dovedesc, pe lîngă modernitatea concepţiei coregrafice, şi faptul că Vava Ştefănescu ar putea oricînd să-şi încerce puterile pe o scenă grandioasă. Experienţa sa, cea a dansului contemporan, şi transplantul pe care îl face astfel în baletul clasic vin să modernizeze şi să vivifice mişcarea tradiţională aşteptată într-un spectacol pe muzică de Bizet.
Şi costumele mate, aproape fără de culoare, ale balerinelor, se înscriu într-o pereche antinomică, dacă se ţine cont de concepţia de ansamblu a costumelor imaginată de Iuliana Vîlsan şi de Adriana Urmuzescu. De o parte sînt costumele balerinelor şi cele stinse, cu culori ce instituie dominanta de sobrietate, ale protagoniştilor (combinaţia între impozanta apariţie a lui Iordache Basalic şi vocea sa minunată, chiar şi pentru o ureche profană, este cel mai strălucit exemplu al spectacolului), de cealaltă parte stau costumele corului într-o cromatică extrem de vie, cu contraste între culori puternice. Cu siguranţă costumele sînt cele ce "iau ochii" chiar de cînd începe spectacolul. De altfel costumele corului şi mişcările balerinelor constituie "şocurile de frumuseţe" care i se fac publicului pe tot parcursul montării. Apariţia corului, în care fiecare dintre cîntăreţi poartă o mască, este menită nu atît să comenteze - vechea sa funcţie - ceea ce se întîmplă în Pescuitorii de perle, cît să producă o puternică vizuală, o veritabilă resuscitare a spectacolului. Din nou amploarea montării este cea care stă mărturie pentru forţa, altădată doar bănuită (în cazul spectacolelor de teatru din săli mai mici) a scenografei Iuliana Vîlsan.
Luate separat, fiecare dintre aceste elemente, mişcare, costume, vocea interpreţilor (mai cu seamă a Roxanei Briban şi a lui Iordache Basalic), este frumos în sine. Dar spectacolul imaginat de Mihai Măniuţiu nu rămîne la nivelul acestor frumuseţi particulare şi izolate. Mîna mult încercată a regizorului a ştiut cum să le unească şi, în acelaşi timp, să le pună individual în valoare într-un spectacol coerent în care plăcerea muzicii este dublată în permanenţă de cea a ochiului.